Clarinetistul Vicente Alberola va evolua miercuri, 13 mai 2026, în dubla ipostază de solist și de dirijor al Orchestrei de Cameră Radio. Despre debutul său pe scena Sălii Radio, Ioana Țintea a stat de vorbă cu muzicianul spaniol.

Programul concertului de miercuri propune și o incursiune în universul sonor din spațiul iberic, prin muzica lui Enrique Granados. Cum ați descrie atmosfera acestei seri și ce credeți că poate descoperi publicul despre spiritul muzicii spaniole?

Cred că firul care leagă întregul program este, într-un fel, lumea operei. Weber spunea adesea: «Sunt un compozitor de operă frustrat». A compus multe opere celebre și și-ar fi dorit să scrie și mai mult pentru scenă. Iar prima lucrare din program, Concertino în Mi bemol major pentru clarinet şi orchestră, aparține foarte mult acestui univers al operei. Are un caracter dramatic încă de la început. Pentru mine este o adevărată capodoperă, fiindcă începutul amintește de dramatismul din opera Rigoletto. Apoi apar tema și variațiunile, care aduc în față parcă diferite personaje ale unei opere romantice, specifice epocii lui Weber. Și, desigur, există și acea virtuozitate extraordinară din ultimul Allegro și din Rondo. Legătura continuă apoi cu universul operei Goyescas de Granados, inspirată de lumea pictorului Francisco Goya. Putem simți evocarea artistului, culorile și atmosfera specific spaniolă. Este o muzică plină de nuanțe și rafinament - nu un vibrato excesiv, ci mai degrabă o paletă subtilă de culori sonore. În final ajungem la Serenada op. 44 în re minor pentru suflători, violoncel şi contrabas de Dvořák. Poate că nu mai vorbim despre operă, fiind vorba despre o muzică profund simfonică. Pentru mine, Dvořák este unul dintre cei mai mari compozitori din istorie, mai ales prin felul în care a introdus tradiția folclorică în creația sa. Muzica lui are și o forță extrem de descriptivă - aproape cinematografică. Atunci când o asculți, ai impresia că vezi imagini derulându-se în fața ta. Cred că tocmai aceasta este legătura dintre toate lucrările din program: spiritul operei și dimensiunea simfonică a muzicii.

Care este impresia dumneavoastră despre prima colaborare cu Orchestra de Cameră Radio?

Trebuie să spun că sunt foarte încântat de această primă ocazie de a lucra împreună, pentru că am întâlnit oameni extrem de entuziaști. Orchestra are un sunet foarte frumos și există o dorință reală de a transmite toate aceste emoții către public. Acest lucru este foarte important în muzică, pentru că mereu spun că muzica există pentru a fi împărtășită. Iar la această orchestră simt cu adevărat că toată lumea își dorește să fie împreună prin muzică și să creeze ceva comun. Acest spirit de colaborare dintre ei este extraordinar și reprezintă, din punctul meu de vedere, un mare atu.

Ce loc ocupă astăzi în viața dumneavoastră artistică aceste două ipostaze - cea de solist și cea de dirijor?

Am început să fac acest lucru cu mulți ani în urmă, în Galicia, încă din 1991, când lucram cu orchestra de tineret. Atunci am început să dirijez și, în același timp, să cânt. Mai târziu, această experiență s-a dezvoltat alături de ansamblul Les Dissonances și de David Grimal. Timp de aproape 20 de ani am cântat împreună la Paris și în multe locuri din Franța. Cred că acest dublu rol este foarte valoros, pentru că uneori dirijez fără să cânt, iar alteori pot transmite emoțiile direct prin instrument. Atunci când cânt și dirijez în același timp, simt că îi pot conduce pe muzicieni alături de mine și că putem împărtăși împreună muzica într-un mod foarte natural. Pentru orchestrele de cameră, această formulă funcționează extraordinar de bine. A cânta și a dirija înseamnă, până la urmă, același lucru.

Ați avut ocazia să interpretați marele repertoriu simfonic sub bagheta unor maeștri precum Claudio Abbado, Mariss Jansons sau Riccardo Muti. De asemenea, aveți dumneavoastră înșivă o experiență îndelungată ca dirijor. Ce credeți că definește un mare dirijor?

Este o întrebare foarte bună. Cred că a fi un mare dirijor înseamnă, înainte de toate, să reușești să te conectezi cu oamenii. Desigur, ai nevoie de tehnică și trebuie să studiezi foarte mult pentru a dirija, însă acestea nu sunt cele mai importante lucruri. Esențial este să poți atrage muzicienii către tine, să îi inspiri. Atunci apare ceea ce numim magia muzicii. Pentru mine, cei mai mari dirijori sunt, într-un fel, niște magicieni. Poate că nu vorbesc foarte mult, dar printr-o singură privire sau cu un singur gest reușesc să transmită emoție și să creeze instantaneu o legătură cu orchestra. Cred că acesta este lucrul cel mai important: să îți arăți emoțiile și să te conectezi profund cu oamenii.

Dincolo de colaborările dumneavoastră ca invitat în postura de clarinetist principal al unor orchestre de renume mondial - precum Orchestra Regală Concertgebouw sau Filarmonica din New York, ați fost implicat și în proiecte orchestrale aparte, precum Les Dissonances, Orchestra de Cameră Mahler sau Utopia Orchestra. Ce vă atrage către aceste proiecte inovatoare, care propun alte moduri de a face muzică?

Cred că a fost într-adevăr un noroc să pot cânta cu aceste orchestre și să particip la astfel de proiecte. Dar, știți, le spun mereu și studenților mei: nu am încercat niciodată să construiesc ceva special în mod artificial. Am încercat doar să cânt cât mai bine, să mă bucur de muzică și să-mi exprim emoțiile. Apoi, în timp, au apărut aceste oportunități extraordinare. Les Dissonances a fost probabil una dintre cele mai importante experiențe pentru mine, pentru că acolo a existat o colaborare intensă între muzicieni, în care muzica se construia împreună. Am lucrat și cu Orchestra de Cameră Mahler, dar și cu Orchestra Utopia. În acest context, Teodor Currentzis este o figură esențială pentru mine - un adevărat mentor din punct de vedere artistic. L-am cunoscut la opera din Madrid, unde eram implicat ca solist, iar el mi-a propus să lucrez ca asistent. Am petrecut trei ani lucrând împreună, o experiență foarte importantă pentru evoluția mea. Pentru mine, el nu este doar un dirijor, ci cineva care devine parte din muzică însăși. Cred că aceste proiecte m-au ajutat să cresc mult, să mă maturizez artistic și să îmi dezvolt cariera.

Vorbind despre Orchestra Utopia, Teodor Currentzis a fost, așa cum ați menționat, unul dintre mentorii dumneavoastră în arta dirijatului. Ce ați învățat de la el și ce anume ați dori să transmiteți mai departe, la rândul dumneavoastră?

Cred că cel mai important lucru pe care îl are este această capacitate de a crea o conexiune foarte directă cu oamenii și de a percepe muzica într-o dimensiune vizuală. Îmi amintesc că, pe vremea când eram la Madrid, m-a sunat într-o seară, cred că era în jur de miezul nopții, și mi-a spus că ar vrea să lucrăm la o anumită operă. M-a întrebat dacă pot veni imediat, pentru că avea nevoie să cântăm împreună. Și așa am ajuns să repetăm două sau trei ore, în mod complet spontan. El este un muzician pentru care ideea centrală este să cânte, să formuleze fraza muzicală și să descopere mereu acel "refren" interior al muzicii - nu doar sunetul în sine, ci sensul din spatele lui. Este uimitor.