Marți, 2 decembrie 2025, Sala Radio din București găzduiește ultimul spectacol din cadrul Turneului Național "Cealaltă voce. Exiluri uitate ale pianului", susținut de pianistul Mihai Ritivoiu și actorul Marius Manole. Evenimentul readuce în prim-plan trei mari pianiști români: Dinu Lipatti, Mîndru Katz și Radu Lupu. Spectacolul alternează momente muzicale cu lecturi, prin vocea actorului Marius Manole, din scrisori dramatice descoperite în arhivele CNSAS, trimise de cei trei pianiști părinților lor. Mai multe detalii aflăm de la renumitul om de teatru, într-un interviu oferit Ioanei Țintea.

Domnule Marius Manole, marți 2 decembrie veți urca pe scena Sălii Radio alături de pianistul Mihai Ritivoiu, în ultimul spectacol al Turneului "Cealaltă Voce. Exiluri uitate ale pianului". Cum ați descrie în câteva cuvinte această experiență artistică?

Emoționantă, profundă, o readucere în prim-plan a unor mari pianiști pe care, din păcate, noi românii nu îi prețuim la adevărata lor valoare.

Mă bucur foarte tare că am ocazia să dau glas, să fiu vocea acestor mari pianiști într-un spectacol care nici măcar nu e spectacol - deși el se vrea un spectacol, nu e un spectacol, e o evocare-lectură, gânduri însoțite de muzica lui Mihai, care e un pianist pe care eu îl ador și pe care mă bucur să-l întâlnesc în scenă.

E o întâlnire, de fapt, o întâlnire de suflet. Cred că asta e cea mai bună descriere a spectacolului.

Ce v-a atras, înainte de toate, la acest proiect și care a fost primul dumneavoastră gând atunci când ați primit invitația din partea Asociației Opus?

Personal, sunt într-o perioadă de descoperire a marilor noștri poeți, artiști care au plecat din România în timpul comunismului. Mi se pare că e timpul, tocmai pentru că trăim niște timpuri foarte periculoase și pentru că știm că istoria se întoarce virulent împotriva noastră dacă nu o cunoaștem și dacă nu ne ferim să repetăm greșelile trecutului.

Sunt într-o perioadă în care, iată, citesc Jurnalul Anei Blandiana sau Anii romantici ai Gabrielei Adameșteanu, acolo unde descopăr personalități mari care au făcut istorie în străinătate, cum ar fi Ioan Petre Culianu sau mulți artiști, mulți scritori pe care eu chiar nu i-am știut, generația mea nu-i prea știe.

Din această galerie fac parte și acești trei mari pianiști pe care sigur că îi știm puțin, dar nu știm cumva care au fost chinurile lor, care au fost gândurile lor, prin ce au trecut ei atunci când au fost nevoiți să stea departe de țară, să stea departe de părinți, să stea departe de dascălii lor.

Cred că trebuie să recuperăm trecutul și trebuie să recuperăm repede ca să nu repetăm greșelile pe care le-am făcut. Repet, suntem într-o perioadă a vieții noastre foarte turbure, foarte periculoasă și cred că generația mea e responsabilă să scoată aceste voci la lumină și să le predea și celor din urma noastră, generațiilor mai tinere care sunt chiar mai puțin interesați decât am fost noi de trecutul nostru și de istoria noastră.

Ce ați simțit atunci când ați citit pentru prima dată scrisorile celor trei pianiști români aflați în exil și cum a fost pentru dumneavoastră întâlnirea cu acest material?

Scrisoarea lui Radu Lupu m-a emoționat cel mai tare, recunosc. Nu știu de ce, conține foarte multă durere. Am descoperit un artist cu atât de multe îndoieli, nesiguranțe, dar cu atât de mare iubire pentru muzică și pentru ceea ce făcea și perfecțiunea spre care el tindea m-a emoționat foarte tare. Eu, fiind actor, am recunoscut cumva îndoielile, fricile și emoțiile dinaintea fiecărui spectacol. El avea niște emoții paralizante și nu considera că e demn să apară în fața oamenilor și se lupta cu lucrul ăsta, studia cum putea. Era un artist care avea nevoie de multă liniște, cum au nevoie artiștii, dar el chiar era ultrasensibil. Iar în momentul în care își anunță părinții că nu se va mai întoarce în România și nici măcar nu știe dacă vreodată îi va revedea, m-a emoționat foarte tare, mă emoționează și în spectacol foarte tare, mă chinui foarte mult să nu fiu patetic în spectacol, dar câteodată emoția transcede gândirea noastră analitică.

Așa că m-au emoționat foarte tare când m-am întâlnit cu scrisorile astea. Și scrisoarea lui Mîndru Katz, pentru că și de la el avem o scrisoare… și scrisoarea lui Lipatti, care a fost nevoit să vorbească la persoana treia, pentru că ei știau că aceste scrisori vor fi interceptate de securitate, pentru că ei știau că aceste scrisori vor fi deschise și mai ales nu știau dacă aceste scrisori vor ajunge sau nu la părinții lor, pentru că pentru ei sunt scrisorile și în fiecare dintre ele găsim durerea fiului, durerea copilului care se desparte poate pentru totdeauna de părinții, de dascălii, de prietenii, de toți oamenii care i-au ajutat.

Cum s-a construit dialogul dintre lecturile dumneavoastră și momentele muzicale interpretate de pianistul Mihai Ritivoiu?

Foarte firesc pentru că Mihai a citit și el scrisorile și s-a lăsat inspirat de ele și a găsit muzica ce i s-a părut lui că se potrivește fiecăruia din acești mari pianiști. Avem și muzică contemporană.

A fost o întâmplare bună pentru amândoi. Eu sunt impresionat de cum cântă el la pian. El e impresionat de scrisorile pe care le citesc. Așa încât, eu cred că pe scenă când doi artiști se admiră reciproc e combinația perfectă, ecuația miraculoasă care ajută publicul să intre mai ușor în emoția spectacolului.

E un spectacol-lectură și pe mine m-a uimit. Am avut două reprezentații la Pitești și la Cluj. Eu recunosc că sunt actor și îmi place acțiunea în scenă și mă gândesc tot timpul că publicul trebuie ținut în priză. Ei, am avut surpriza că oamenii au stat în sală și au ascultat liniștiți aceste scrisori. S-au lăsat impresionați, emoționați de aceste scrisori și probabil că toți în timp ce citim aceste scrisori ne rugăm în interiorul nostru ca România să nu mai treacă vreodată prin acest fel de regim, să nu mai aibă ghinionul să nimerească pe mâna unor astfel de oameni care să ne țină departe oamenii și valorile și artiștii.

Sunteți una dintre cele mai puternice voci ale teatrului românesc de astăzi și o prezență cu rezonanță în societate. Ce mesaj ați dori să transmiteți publicului care va participa la acest spectacol de la Sala Radio?

Să aibă răbdare și îngăduință, să vină cu sufletul deschis și cu mintea deschisă, să aibă empatie și să încerce să se pună în pielea acestor trei mari pianiști și să le înțeleagă suferința, să le aprecieze efortul și mai ales să-și promită fiecare că undeva, când vor ajunge acasă, cândva, când vor avea răgaz, îi vor asculta pe acești pianiști.

Și dacă cumva se întâmplă să fie părinți în sală, să le povestească copiilor despre ce au aflat în seara de 2 decembrie la Sala Radio.