Un apreciat poliinstrumentist care alternează vioara cu viola şi viola d'amore, Ladislau Csendes îmbină cariera concertistică cu activităţi interdisciplinare - muzicolog, cercetător în domeniul istoriei recente, pedagog (conf. univ. dr. la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti). Din anul 2000 îl regăsim şi în calitate de membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, organism pe care l-a şi condus în perioada 2007-2009. Ladislau Csendes a cercetat şi analizat documentele care oferă informaţii preţioase despre anii de exil ai lui George Enescu.

Domnule Ladislau Csendes, se împlinesc șapte decenii de la stingerea din viață a lui George Enescu, prilej de a ne aminti și aspecte importante legate de viața sa în perioada de exil. Demersul dumneavoastră extraordinar care a însumat cercetarea și analizarea documentelor disponibile în arhivele securității, dar și a tuturor informațiilor din alte surse pentru a reconstitui perioada 1946-1955 s-a finalizat cu volumul intitulat "George Enescu - un exil supravegheat?", tipărit în 2011 la Editura Casa Radio. O carte care oferă răspunsuri pentru o parte din întrebările referitoare la ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă.
Acum, pentru ascultătorii noștri de pretutindeni, vă rog să punctați cele mai relevante aspecte legate de acest subiect pornind de la contextul plecării din țară a lui George Enescu în toamna anului 1946.

Ați amintit de cartea care a apărut în 2011. Sigur că era un alt context. Se purtau discuții aprinse pe vremea aceea. Țin minte că, de exemplu, Ioan Stanomir avea o poziție mai radicală față de George Enescu, dar și profesorul Cioroianu scrisese despre raporturile dintre George Enescu și ARLUS, de exemplu, asociația aceea de prieteni româno-sovietică.

Cartea mea, într-adevăr, a încercat, în acel context, să lămurească locul și rolul lui George Enescu într-o lume care, poate ca și acum, a înnebunit.

Cred că ce propuneți dumneavoastră, să pornim de la momentul când pe bordul acelui vapor Ardealul a pornit George Enescu către Statele Unite ale Americii unde urma să susțină o serie de concerte în favoarea celor afectați în țară de marea foamete de după cel de-al doilea război mondial, într-adevăr e un punct bun de plecare pentru acea perioadă pe care am încercat eu să o analizez, perioada ultimilor 9 ani în care George Enescu a fost încă activ și ca interpret și compozitor. Eu pe partea asta mai mult am încercat să arunc o lumină, sigur, pornind de la documentele pe care parcă nu voia nimeni să le ia în seamă.

Înainte de 1989, erau muzicologi care erau considerați enescologi. După modelul criticilor literari care se ocupau de creația lui Eminescu și erau eminescologi, și în muzică s-a întâmplat ceva asemănător. Ei bine, eu credeam că acești enescologi o să prelucreze dosarul lui George Enescu deschis de securitate pe numele lui, cu numele de cod "Enache" (acesta era numele de urmărit al lui George Enescu). Și văzând că nimeni nu se apucă, până la urmă am încercat eu să sintetizez într-un volum informațiile care au fost atunci disponibile.

Am publicat un număr de 50 de documente care au rămas pe numele lui George Enescu, dar sigur că George Enescu figurează și în dosarele altora, așa că mai este foarte mult de cercetat până când vom putea spune că avem o imagine mai apropiată de real.

Ar trebui să spunem că s-au strâns fonduri pentru cumpărarea a 10.000 de vagoane de cereale. Deci, toate acele concerte caritabile susținute de Enescu în favoarea situației dezastruoase din România cauzate de seceta din 1946 au avut succes.

Da, sigur că au avut consecințe favorabile. Enescu a intervenit întotdeauna pentru România, pentru muzicienii români. A făcut eforturi considerabile să ajute pe cei aflați în nevoie. El nu era un om preocupat de vreo ideologie.

Exact. Și această lipsă a lui de preocupare pentru o anumită ideologie i-a adus cumva dușmani și neprieteni din ambele tabere. Enescu a plecat în toamna anului 1946 din România pentru ultima dată. Nu s-a mai reîntors.

Nu. Ultimii lui ani, sigur, au fost poate cei mai dificili din punct de vedere uman, având în vedere că era perioada în care sănătatea îi era din ce în ce mai mult afectată. La Paris, unde s-a stabilit după turneul american, el oarecum a intrat într-un con de umbră. După cel de-al doilea război mondial, lumea se aduna mai mult în jurul lui Messiaen, erau idei novatoare, pe când Enescu era mai mult un conservator. Oamenii aceștia au scris pentru eternitate, n-au scris pentru un anumit moment istoric. În general, zilele lui pariziene nu mai aveau strălucirea aceea cu care era el obișnuit și dorul de țară îl domina. Faptul că nu putea să vină în țară altfel decât acceptând o anexare din punct de vedere ideologic de către regimul comunist îi repugna. Asta știm din corespondență, asta știm din declarațiile sale. El nu a vrut să participe la acest circ, căci nu pot să numesc altfel propaganda comunistă a epocii.

Cu toate că autoritățile Republicii Populare Române au încercat o serie de demersuri de a-l atrage...

Absolut! Poate elementul cel mai dur pe care regimul l-a aplicat împotriva lui a fost trimiterea lui Corneliu Bedițeanu...

...asistentul său și un soi de impresar al lui...

Un om care, până la urmă, a crezut că poate să ia hotărâri în locul lui George Enescu. Și acest om, până la urmă, a tăiat și a spânzurat să zic așa în casa lui George Enescu. Deci, la un moment dat, hotăra ce să facă și ce să nu facă. Pe acest om putem să-l considerăm o armă a securității. Partea cu care încercau să-l atragă? Prietenii lui din țară, pe care, cel puțin, maestrul îi considera prieteni. De exemplu, pe Romeo Drăghici îl considera prieten. El nu știa că Romeo Drăgici face parte din rețeaua securității care execută ordine. Până la urmă, acest Romeo Drăghici, care a fost și primul director al Muzeului "George Enescu", a jucat un joc dublu. Pe de-o parte, sigur, nu putem nega faptul că el era un apropiat, ținea la George Enescu, dar, în același timp, ținea și la viața lui. El și-a făcut viața frumoasă și mai și gestiona niște bunuri culturale de o valoare, zic eu, inestimabilă.

Întrucât el a luat din manuscrisele partiturilor lui Enescu.

Exact. Deci, acești oameni gestionau moștenirea lui George Enescu încă din acești ultimi ani ai vieții maestrului. Ca să vorbim mai concret despre securitate, Vasile Vâlcu era pe atunci șeful direcției I, direcția de spionaj din cadrul securității de atunci. El a ordonat organizarea acestei rețele și, pe de altă parte, tot el a fost cel care a coordonat această acțiune de atragere a lui George Enescu în siajul acesta al puterii comuniste.

Și am putea menționa și faptul că viața lui George Enescu la Paris nu era ușoară nici din perspectiva legăturii lui cu diaspora românească; românii, oameni de cultură exilați sau emigrați la Paris, care nu erau mulțumiți de faptul că Enescu nu avea o poziție concretă față de acțiunile statului comunist. Această neutralitate a lui i-a făcut rău, cum spuneam mai devreme, prin faptul că și-a atras antipatia din ambele tabere.

O atitudine neutră față de politică. Această neutralitate a lui George Enescu pe care aș putea să o ilustrez cu faptul că el a acceptat să candideze în Marea Adunare Națională din perioada respectivă, era reprezentant din partea Plasei Dorohoi, ar fi fost în parlament. Desigur că n-a participat niciodată la vreo ședință, dar a acceptat. Dar de ce credeți? Din respect pentru Regele Mihai. Ei, comuniștii numai monarhie nu mai voiau și iată că, în curând, în 1947, au și scăpat, să zic așa, de această obstrucționare pe care Regele Mihai reușise se o creeze împotriva puterii comuniste. Dar și înainte de 1945, asta era atitudinea lui George Enescu! El nu era deloc comunist, dar a intervenit pentru cei care au fost arestați și duși în lagărul acela de la Târgu Jiu, unde pe vremea regimului antonescian erau închiși nu doar comuniștii periculoși sau trădătorii, ci, în general, cei cere i se părea regimului că n-ar fi obedienți într-o măsură suficientă.

La sfatul lui Grigore Gafencu, fostul ministru de Externe al României, care era rudă cu Maruca, George Enescu a continuat această poziție de neutralitate - așa cum ați subliniat și dumneavoastră - în viața lui de zi cu zi, în viața pariziană. Diaspora românească, românii din exil n-au văzut cu ochi buni această neutralitate și când a apărut și Bedițeanu în peisaj și au văzut că Enescu are legături cu țara (poartă corespondență prin acest Bedițeanu cu regimul), ei au considerat că Enescu a trădat cauza lor. Și, bineînțeles, au avut o poziție critică la adresa lui George Enescu, astfel încât maestrul a trebuit să dezmintă ideea aceasta că el ar fi simpatizant al comunismului. El n-avea nici în clin nici în mânecă cu comuniștii, cu toate că... iată, să menționăm și asta... Petru Groza i-a adresat de multe ori invitația de a veni în țară, l-a asigurat că va avea condiții speciale, că o să aibă grijă de sănătatea lui, că o să poată crea și ce bine va fi că se va afla din nou în locurile care-i erau atât de dragi.

Dar o amăgeală ce nu putea trece ca fiind un gest pozitiv, ținând cont și de faptul că, în acea perioadă, nepoata Marucăi era întemnițată.

Absolut! Este, într-adevăr, cutremurător ce s-a întâmplat cu această rudă a lui George Enescu pentru care a intervenit de multe ori la cele mai înalte foruri, dar degeaba. Au fost rațiunile de stat mult mai puternice decât intervențiile lui George Enescu. Într-un final, ea a fost eliberată și a plecat, dar maestrul deja se stinsese din viață.

Am putea spune că în jurul lui George Enescu, anturajul format din românii care ajungeau cumva la el sau purtau corespondență cu el... erau de fapt toți, într-un fel sau altul, conectați cu securitatea?

Este evident că erau conectați cu regimul, aș formula eu, pentru că unii erau sub observația atentă a securității. Îi încurajau acest dor de patrie și îl asigurau că ar fi foarte bine dacă ar reveni. Decizia de a rămâne la Paris nu a fost ușoară pentru George Enescu și, totuși, a luat această decizie dificilă și, până la urmă, cu consecințe triste pentru ultimii săi ani. El ar fi fost obligat să facă multe compromisuri, să se înregimenteze în această armată a propagandei epocii și, cu siguranță, nu i-ar fi plăcut. De fapt, pentru libertatea de creație a rămas la Paris, în condiții foarte nefavorabile din punct de vedere material și nu numai.

Cum s-a ajuns ca un om de succes la acea vreme, un compozitor și un interpret - violonist, pianist, dirijor - atât de apreciat la nivel internațional să-și trăiască ultima parte a vieții lipsit de resursele materiale necesare traiului?

Interesant este că în jurul lui se învârteau bani fabuloși și nu e adevărat că nu au existat oameni care să fi vrut să-l ajute. De exemplu, Yehudi Menuhin a făcut eforturi considerabile ca George Enescu să aibă condiții de trai mai bune.

Dar, din modestie, George Enescu a refuzat...

Iar banii care au intrat în casă, nu i-a gestionat George Enescu. Hai să fim cinstiți! Ziceam de intervențiile lui Bedițeanu, de rolul Marucăi în felul în care trăiau ei la Paris. Și, până la urmă, și decizia de a-l muta la un hotel să moară acolo tot a Marucăi era.

Și astfel, bolnav, George Enescu ajunge să locuiască la hotelul deținut de trei români, dintre care unul dintre proprietari, Florescu, și-a asumat plata tuturor cheltuielilor astfel încât George Enescu să poată trăi într-un apartament de hotel în care avea condiții bune.

Dar, ca să vedeți mâna lui Dumnezeu! În perioada aceea, Florent Schmitt, de exemplu, unul dintre prietenii lui George Enescu, l-a vizitat și i-a oferit un premiu - simbolic, dar care, sigur, pentru un om aflat în suferință poate conta foarte mult sufletește. Regina Belgiei l-a vizitat la acest hotel. Deci, lumea știa cine este George Enescu și lumea îl aprecia. Să nu ne imaginăm că el era chiar atât de lăsat singur. Era singur din perspectiva familiei poate, dar nu, nu era deloc neglijat.

Regina Belgiei chiar plătise o infirmieră, o persoană care să se ocupe, să stea la căpătâiul lui Enescu în acea cameră de hotel. Imediat când s-a aflat de decesul său, hotelul a informat-o pe soția lui Enescu, pe Maruca Cantacuzino Enescu.

Cred că ultimele clipe le-a petrecut tot gândind la viitoarea sa muzică, dar pe care a luat-o cu el din păcate.

Ce s-a întâmplat încât negocierile purtate de Maruca Enescu pentru aducerea trupului compozitorului, așa cum acesta și-a dorit, să fie înmormântat în țară, nu s-au finalizat? S-au blocat în timpul vieții ei.

Familia nu a dorit. Acum, ar trebui reparat mormântul lui George Enescu din Cimitirul Père-Lachaise și nu prea se știe pe numele cui este și cum se poate repara. Deci, s-a creat o situație destul de confuză, care din punct de vedere juridic nu pare a fi lămurită nici până în zilele noastre. E clar că familia nu a dorit repatrierea și în sensul acesta au scris forurilor competente membrii familiei lui Enescu, atât înainte de 1989, cât și după.

Și când vorbim de familie, vorbim de acele negocieri purtate de Maruca Enescu, negocieri nefinalizate. Ea s-a stins din viață în 1968. Apoi, acele negocieri au fost preluate, redeschise de Alice, fiica ei, cu o serie de condiții. Credeți că a pus acele condiții să îngreuneze situația în mod voluntar sau involuntar?

Nu, voluntar. Deci, eu nu voiau.

Trebuie să spunem că era vorba de niște favoruri pe care ea le solicita statului român comunist, favoruri ce nu puteau fi îndeplinite: solicitarea unor servicii religioase, ceea ce era, într-un fel, firesc, dar, pe de altă parte, nu puteau fi acceptate de regimul comunist... până la a invita pe cheltuiala statului român persoane din anturajul familiei Enescu, persoane care la acea vreme trăiau în occident. După Revoluție, au fost discuții cu Maria Ioana (Marioana) Cantacuzino, nepoata Marucăi, fiica lui Bâzu Cantacuzino, cunoscută ca scriitoare sub numele de Oana Orlea... De asemenea, și ea a formulat anumite condiții. Aveau legătură cu drepturile de autor asupra muzicilor lui Enescu. Aceasta a decedat în 2014. De atunci și până acum, cine mai poate fi moștenitor al lui Enescu? Cine mai poate pune condiții? Cine mai poate frâna acest demers dacă statul român ar redeschide această operațiune?

Iată, exact aceasta este problema juridică despre care vorbeam mai înainte. Nu știm care este atitudinea oficialităților franceze, nu știm ce discuții se poartă. O să vedem care va fi deznodământul.

Deci, în momentul acesta, noi nu știm în urma Oanei Orlea cine ar fi persoana cu care s-ar mai putea discuta.

Nu știm dacă există moștenitori colaterali...

Dacă ar exista bunăvoință, statul român ar putea să înceapă demersurile necesare unei astfel de act reparator de îndeplinire a ultimei dorințe a lui George Enescu.

Sigur că da! Ar fi foarte bine dacă diplomația și diplomația culturală românească ar putea să facă aceste lucruri cât mai repede.