Marcăm împlinirea a 70 de ani de la trecerea în eternitate a lui George Enescu și ne întoarcem din nou cu gândul către cel considerat cel mai reprezentativ muzician român. Încercăm să recuperăm amintirile prețioase - directe sau indirecte - ale celor care l-au cunoscut. Între ei, bunicul tău. Sunt foarte curioasă și cred că și ascultătorii noștri sunt curioși în ce împrejurări s-au cunoscut și cât de apropiat a fost bunicul tău de Enescu. Ce povestea despre el?

Mă bucur că avem ocazia să vorbim despre George Enescu, pentru că e o căldură frumoasă, e un sentiment frumos a vorbi despre George Enescu. Îți dai seama ce-ar fi însemnat să stai în preajma unui astfel de om, dacă, la șapte decenii de la trecerea lui în marea eternitate alături de Bach, numai faptul că vorbim depre el îți creează o senzație frumoasă, o stare frumoasă, o stare bună.

Da, e o căldură, cum bine ai spus.

Și uite că avem, câțiva dintre noi, un frumos privilegiu de a fi avut o legătură directă cu oameni care l-au cunoscut. Bunicul meu cred că avea 31-32 de ani pe-atunci și l-a cunoscut prin filtrul unor turnuri istorice care nu s-au dovedit foarte benefice pentru evoluția României în timp. În anii 1947-1948, toată acea răsturnare a lucrurilor din România, evident că a deschis pe anumite căi și accesul către aceste personalități ale unor persoane, care poate că n-ar fi putut să ajungă în preajma lor. Erau anumite delegații care se întâlneau cu marii oameni de cultură. Din respectivele delegații nu prea făceau parte niște oameni care să le facă față acestor personalități, pentru că asta era orientarea de atunci, însă bunicul meu făcea o notă discordantă. El era un om cu o pregătire intelectuală extraordinară. Faptul că a avut anumite simpatii pe care după aceea le-a abandonat și bine a făcut, l-au adus în rândul acesta al oamenilor care erau trimiși să discute, să stea de vorbă, să încerce să organizeze anumite lucruri cu personalitățile vremii, cele care trecuseră oarecum bariera aceasta a schimbării din 1946, 1947.

În ce fel, mai exact, să organizeze? Ce încercau să facă?

N-am aflat niciodată precis de la el dacă era o temă clară a acestor întâlniri, dar țin minte termenul acesta, că erau "delegații". Niște delegații care aveau sarcina de a sta de vorbă cu anumite personalități. Unele au și accesat idealurile respective. Țin minte că se întâlnea cu Mihail Sadoveanu. Îmi spunea că s-a întâlnit cu Mihail Sadoveanu. Erau astfel de oameni care influențau viața culturală. Dar a avut, prin prisma acestor "deschideri", și ocazia să se întâlnească cu George Enescu.

Enescu l-a îndrăgit tocmai pentru că avea cu cine să stea de vorbă din acele grupuri cu care accepta oarecum să se întâlnească. Întâlnirile astea știu că au avut loc, din ce-mi povestea, la Sinaia, la Cumpătu. Sunt mai multe amintiri, sunt mai multe imagini pe care eu le-am preluat. Acum, nu eram nici eu foarte tânăr când mi le-a spus, cred că aveam 20 și ceva de ani. Așadar, cred că am primit cu destulă exactitate imaginile; nu sunt deformate de vălul ăsta al amintirii îndelungate. În primul rând, ce îmi transmitea era un uriaș respect pe care îl avea față de George Enescu și pe care George Enescu îl impunea fără să-și propună lucrul acesta. O calitate a oamenilor mari este aceea de a nu te face să te simți mic și lucrul ăsta îl avea cu prisosință Enescu.

Îmi spunea bunicul meu că atunci când apărea el se lumina camera, se umplea camera de o anumită căldură, de o anumită generozitate pe care nu și-o propunea nimeni. Lucrul acesta îl cunoaștem cu toții, a devenit legandar la adresa lui Enescu, dar să-l primești la primă mână de la un om care a trăit, care a simțit asta, parcă este cu atât mai autentic, parcă e o confirmare frumoasă pe care ne-o dorim. Și era această senzație că te face să te ridici la nivelul lui, te trăgea către el. Sunt interacțiuni cu personalități care te strivesc, a căror forță o simți și care te fac să înțelegi cât de departe ești de vârful acela uriaș pe care-l reprezintă. Enescu nu era așa. Enescu dăruia din grandoarea, din imensitatea lui. Și e foarte frumos că puteai să trăiești lucrul acesta.

O altă amintire frumoasă a fost atunci când... spunea bunicul meu că ieșise să se plimbe în parcul vilei și, la un moment dat, a simțit o mână caldă pe umăr și s-a întors. Și era acea stângă uriașă a lui Enescu. Așa spunea el: „Stânga aia uriașă a lui Enescu", pentru că este această legendă, iată, confirmată de el, că Enescu avea mâna stângă mai mare decât mâna dreaptă. Un dezechilibru fizic care, probabil, s-a accentuat în timp prin cântatul la vioară, așa cum era și Lipatti cu acei „păianjeni superbi" la capetele brațelor. Oameni făcuți parcă pentru instrumentul pe care-l înnobilau. Și a fost o discuție atunci numai între ei doi. Îmi spunea că l-a întrebat „Ce faci, tinere, aici? Ce cauți aici?", într-un fel uimit că făcea parte din respectivele grupuri în care, îți spuneam, făcea o oarecare notă discordantă. Și i-a spus atunci: „Vă așteptam, maestre!" I-ar fi făcut probabil plăcere să se întâlnească, își dorea să-l întâlnească, să aibă un moment intim cu el și au schimbat atunci câteva cuvinte. Nu era un prieten apropiat, nu pot să spun că au avut o relație apropiată. Dar iată că o întâlnire sau câteva întâlniri de genul acesta, cum spuneam, ne confirmă niște lucruri pe care ne dorim să le știm despre astfel de personalități.

Nu cred că au apucat să discute niște lucruri care să-i îndeplinească acea bucurie de a se întâlni cu o astfel de personalitate, pentru că nu cred că era contextul. Am avut însă privilegiul de a cunoaște alți oameni care l-au întâlnit pe Enescu, cum a fost, de pildă, un alt uriaș artist român, maestrul Valentin Gheorghiu. Și știu că cu domnia sa am mai stat de vorbă de câteva ori.

Și ce povestea Valentin Gheorghiu?

Îl întrebam: Cum era Enescu? Și-mi spunea că Enescu era extraordinar pentru că mereu făcea câte ceva. Exact asta îmi spunea: „Măi, era nemaipomenit! Mereu făcea câte ceva." Deși era foarte tânăr, era un adolescent maestrul Valentin Gheorghiu, a prins această perioadă în care Enescu dăruia mereu din energia lui, din personalitatea lui, din talentul lui... ca și cum, parcă odată cu talentul pe care l-a primit, a primit și răspunderea pentru muzica unui popor, pentru muzica unui neam, și se simțea mereu dator, cu bucurie însă, să întoarcă din acest talent către oameni și către tineri. Dumnealui îmi spunea că îi sprijinea foarte mult pe tineri. Și știm că lucrul acesta s-a răsfrânt și asupra maestrului Valentin Gheorghiu.

Și am mai cunoscut pe cineva care a interacționat cu George Enescu, și anume profesorul Neagu Djuvara. Am avut bucuria să-i fiu destul de aproape în ultimii ani de viață și, la un moment dat, l-am avut invitat la o prezentare în cadrul Festivalului Enescu din 2007, cred. Prezentam Festivalul Enescu de la Ateneu și acopeream pauzele cu interviuri. L-am invitat pe profesorul Djuvara și l-am întrebat: „Domnule profesor, ce amintiri aveți cu George Enescu?" Și-mi spune: „Dragul meu, uite acolo, vezi locul ăla? Acolo stăteam în 1943, mă întorsesem rănit de pe front și am venit aici la un concert și m-am trezit în fața mea, la trei metri, cu maestrul George Enescu, care dirija un concert caritabil pentru văduvele de război.” Așadar, aceeași confirmare! Că Enescu dăruia mereu. Enescu era de această generozitate cuprinzătoare nu numai la nivelul muzicii, la nivelul întregii societăți.

Da, cumva, toate cele trei persoane evocate au acest numitor comun, au vorbit despre generozitatea lui Enescu.

Da, și nu sunt numai ei. Dacă mă gândesc bine, și eu l-am cunoscut pe George Enescu și-l cunosc pe George Enescu, pentru că am partiturile lui în față și sunt nenumărate ore pe care eu le-am petrecut studiindu-i partiturile. Studiul muzicii este cea mai intimă formă de a cunoaște un creator. Dacă stai în fața unui tablou, este locul prin care a trecut, în care a stat autorul respectiv. În cazul literaturii, de asemenea, pătrunzi în mintea omului. Însă studiul unei partituri îți dă o cunoaștere extraordinar de intimă și cu atât mai mult la George Enescu, unde există acea abundență uriașă, nemaipomenită de indicații. Și aceste calități le regăsești în partiturile respective. Nu e acea schismă, care apare la foarte multe personalități, între artist și om. În creație este absolut genial și ca persoană, ca și existență, hai să spunem că are alte coordonate. Dar și tu îl cunoști pe Enescu și toți cei care ne ascultă îl cunosc pe Enescu, pentru că l-au ascultat cel puțin o dată și s-au îndrăgostit de muzica lui. Și cred că asta este cea mai frumoasă cale de a-l cunoaște pe Enescu.

Că avem noi privilegiul să mai avem încă în minte relatări directe ale oamenilor care i-au fost în preajmă, da!, dar muzica o să rămână întotdeauna și cred că la felul în care a fost și la ceea ce a avut Enescu de transmis omenirii, ar fi foarte bine să încercăm să-l cunoaștem aproape în fiecare zi.

De altfel, tu promovezi muzica românească, inclusiv pe George Enescu. Printre proiectele recente, "Eneschool". Cum e perceput marele nostru muzician de tinerii de azi? Cum ți se pare că-l privesc?

Îl privesc atunci când au ocazia să îl aibă înainte,  să li se arate, pentru că dacă nu îl ai în perspectivă, nu-l ai în ochi, termenul acela militar... „dacă nu-l ai în cătare", n-ai cum să-l vezi. Am descoperit că destul de mulți nu știu de George Enescu. Sau dacă știu, știu doar la nivelul unei stricte informații, unei informații istorice, nici măcar biografice. Și descoperă prin intermediul celor care vor să le vorbească - iată, prin intermediul nostru, al meu, al colegei mele Diana Jipa, cu care fac aceste proiecte - o personalitate extraordinară și care îi poate influența, care poate să fie un model. Cei care știu de George Enescu, îl tratează cu respectul cu care tratează oricare altă personalitate a culturii care a ajuns până la ei - Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu. Însă atunci când începi să le spui despre aceste minunate calități, despre ceea ce dăruiau aceste personalități societății, încep să privească altfel. Și cred că asta este important!