George Enescu înseamnă muzica și partiturile sale, interpretarea creației sale, dar înseamnă și cercetarea și arhivarea acesteia, o direcție mai puțin vizibilă, dar a cărei importanță rămâne crucială pentru înțelegerea cu adevărat a universului enescian. Muzicologul Vlad Văidean, cercetător la Universitatea Națională de Muzică din București, este considerat unul dintre cei mai avizați specialiști ai manuscriselor enesciene, prilej pentru a purta următorul dialog:

Iată că se împlinesc 70 de ani de la momentul în care George Enescu a încetat din viață la Paris, și aș dori să deschidem discuția întrebându-te ce înseamnă George Enescu pentru tine, unul dintre cei mai avizați tineri cercetători ai creației enesciene din România în momentul de față?

Copleșitoare întrebare. Îmi este greu să răspund la ea, deoarece George Enescu practic înseamnă pentru mine pâinea mea cea de toate zilele de vreo câțiva ani, cel puțin de când am decis să transform pasiunea pe care o am pentru el demult într-o sfredelire cu pretenții doctorale, căci mi-am dat teza de doctorat despre George Enescu. Odată ce mi-am dat această teză am fost cooptat de către Muzeul Național George Enescu pentru a colabora întru finalizarea unui demers la rândul lui demult inițiat de către Clemansa Liliana Firca, regretat muzicolog, probabil cel mai mare specialist în cercetarea manuscriselor enesciene, un demers care presupune catalogarea întregii creații a lui George Enescu, indiferent că vorbim despre lucrări finite sau despre schițe sau lucrări neterminate. Este o activitate a cărei finalitate presupune o cartografiere cât mai cuprinzătoare posibil a tot ce a rămas pe hârtie în urma minții lui George Enescu. 

La prima vedere, când auzi despre această activitate impresionantă, de cartografiere a întregii creații enesciene, te poți gândi că înseamnă ceva destul de anost, rutinant, dar știu că perspectiva cercetătorului este cu totul alta. Cum arată, de fapt, această activitate pasionantă și generatoare de multiple satisfacții?

Da, așa este. Este deopotrivă pasionant și dificil. Din fericire, doamna Firca a lăsat un sistem pe care eu, de fapt, îl respect în realizarea catalogului. Ea a apucat să catalogheze creația camerală a lui George Enescu într-un prim volum din trei proiectate volume. A mai apucat să realizeze o parte din volumul al doilea, care ar cuprinde creația concertant-orchestrală și vocal-orchestrală, și volumul al treilea ar fi consacrat operei Oedipe și altor planuri pe care le-a avut Enescu în genul operei sau al oratoriului sau al cantatei, mai ales când era student la Paris. Munca aceasta este copleșitoare și pentru că reprezintă o mare emoție pentru mine, să intru în contact direct cu scrisul lui Enescu. Am acces permanent la manuscrisele păstrate în arhiva Muzeului George Enescu și este ceva să intri permanent în contact cu scrisul lui, care este, după cum bine se știe, foarte complicat, hieroglific în schițe, pe de o parte, dar pe de altă parte, în partiturile finite este de o limpezime și de o caligrafie aproape calofilă, impresionante. De fapt, demersul acesta de catalogare ar fi, până la urmă, prilejul cel mai potrivit pentru a-și da seama toată lumea despre amplitudinea creației lui George Enescu, și pentru a se lămuri multă lume despre cât a lăsat el în urma lui și cât aparține lui, și cât aparține continuatorilor lui, căci există unele lucrări ale lui Enescu care au fost completate postum de către Cornel Țăranu, de pildă, Pascal Bentoiu. Este un bun prilej de a fi toată lumea împăcată odată cu apariția acestui catalog, că într-adevăr, acolo este mâna lui Enescu, majoritar în cazul unor lucrări, în cazul altor lucrări nu este mâna lui majoritar, nu o să intru acum în detalii precise.

Pe parcursul cercetărilor tale, ce aspecte noi ai descoperit care au dus, poate, către revelarea unor noi fațete pentru moștenirea enesciană?

Dincolo de munca aceasta care poate părea de termită bibliografă legată de catalogarea creației enesciene...

Chiar este o muncă pe care nu o poate face oricine și merită tot respectul și admirația.

Da, este sisifică. Munca aceasta presupune și vânarea de către mine, cu toate uneltele care îmi stau la dispoziție, a idealului, bineînțeles, utopic de a atinge o exhaustivitate în ceea ce privește bibliografia imensă referitoare la George Enescu. Și în cadrul acestei vânători bibliografice, mă copleșește tot mai mult încercarea mea de a organiza și de a valorifica într-o narațiune coerentă informațiile depistabile în publicațiile epocii cu privire la abundentele manifestări artistice ale lui George Enescu pe continentul nord american și în Marea Britanie. Știm cu toții, cariera de muzician a lui George Enescu a fost de o mare mobilitate, cosmopolită, aproape paneuropeană aș putea spune, timp de jumătate de secol angrenat fără odihnă în foarte lungi turnee anuale, care au străbătut, au răscolit meridianele lumii occidentale, de la Moscova la San Francisco. Două dintre destinațiile masiv frecventate de George Enescu în cariera sa de interpret, dar și de compozitor, de profesor au fost America de Nord (și Canada) și Marea Britanie. De altfel, el în viața artistică americană s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă, pe care el însuși a descris-o admirativ de mai multe ori cu ocazia fiecărui turneu de concerte anual sau a cursurilor de interpretare pe care le-a susținut acolo, mai ales în deceniile interbelice. Chiar există patru lucrări semnificative de maturitate pe care Enescu le-a compus la imboldul unor ansambluri și mecena din America, mă refer la Suita „Săteasca”, de pildă, Suita a III-a pentru orchestră, scrisă la comanda Filarmonicii din New York, la cele două cvartete de coarde op. 22 și la Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc op. 32. Și Marea Britanie a devenit pentru George Enescu un spațiu predilect de activitate artistică, mai ales în anii de după al doilea război mondial. Atunci el a colaborat anual cu mai multe orchestre britanice. De un interes foarte mare s-au bucurat și cursurile de măiestrie pe care le-a ținut în cadrul școlilor de vară de la Brighton și Bryanstone. Itinerariile acestea americane și engleze ale lui George Enescu au fost foarte vaste. Ele nu au fost documentate până acum într-o manieră sistematică, bineînțeles din cauză că este dificil să consulți fizic multitudinea copleșitoare de ziare, de reviste, în care Enescu este pomenit. Dar demersul acesta, care până nu demult părea atât de greu practicabil devine acum, în epoca în care trăim, oarecum mai ușor de realizat prin faptul că ne stau la îndemână cuprinzătoare arhive online, cum ar fi cele ale mai multor ziare americane. Mă aflu angrenat de mai multă vreme în organizarea cronologică a referințelor la George Enescu culese de pe aceste platforme online, iar în urma acestei activități și se conturează deja suficiente date care îmbogățesc sau chiar corectează informații din biografia artistică a lui George Enescu, inclusiv unele interviuri care au rămas uitate între paginile unor gazete americane. Toate acestea merită să fie valorificate pentru documentarea cât mai exactă a biografiei enesciene. Și multe altele! De pildă, ar mai fi un deziderat la care mă gândesc, organizarea mai ordonată a imensei literaturi memorialistice care s-a păstrat despre George Enescu, pentru că intrând în contact cu atât de multă lume și având o personalitate atât de copleșitoare, chiar hipnotizantă aproape pentru mulți, inevitabil, foarte mulți au simțit nevoia să se pronunțe asupra contactului pe care l-au avut cu el. Ar fi foarte bine ca nenumăratele mărturii, amintiri, consemnări despre el să fie organizate, să fie trecute printr-un filtru critic, în așa fel încât să poată fi integrate într-o biografie mai cuprinzătoare a lui George Enescu.

În final, ce sfat ai avea pentru cei nefamiliarizați cu muzica enesciană, care și-ar dori să o aprofundeze, însă sunt poate intimidați de complexitatea limbajului său? Cum l-ai sfătui pe omul obișnuit, curios, să se apropie de George Enescu?

Să se apropie de el fără nici un fel de prejudecăți, când spun de el, mă refer de muzica lui, în primul rând, adică să lase la o parte atât această prejudecată, deși este în bună măsură adevărată, pe care ai formulat-o mai înainte, că muzica lui este impenetrabilă pentru mulți. Dar să lase la o parte și prejudecata că George Enescu este în primul rând un bard național al sufletului românesc. Este și asta, dar mai mult aș zice că George Enescu este pur și simplu un compozitor de muzică universală, de muzică europeană. Un ascultător binevoitor, dar totodată intimidat, poate să se apropie de ascultarea muzicii lui cu urechile cât mai deschise, cât mai răbdătoare, să nu îi fie greu să reasculte de mai multe ori o anumită lucrare. De altfel, este una dintre cerințele de căpătâi pe care le-a formulat nu o dată Pascal Bentoiu, marele exeget enescian, care spunea că lucrările de maturitate ale lui George Enescu, pentru a fi pătrunse până la capăt, pentru a fi înțelese au nevoie de minim cinci-șase ascultări. Asta poate părea greu în zilele noastre, când suntem confiscați de atâtea activități adiacente, dar eu pot să garantez că o dată ce zvonul muzicii enesciene te-a atins câtuși de puțin, îți este foarte greu să te mai desparți de el. După aceea, rămâne cu tine, îți acompaniază viața în permanență, este una dintre acele muzici care nu își epuizează farmecele ori de câte ori ai asculta-o.