Problema drepturilor de autor asupra partiturilor enesciene a fost dezbătută intens și repetat, acestea fiind supuse reglementărilor legale standard valabile timp de 70 de ani după decesul compozitorului. Mare parte din lucrările lui Enescu se află în proprietatea unor edituri străine importante, către care se achită taxe pentru interpretare și difuzare. Deloc mici. Printre cei care au făcut și fac în continuare demersuri autohtone pentru ca lucrurile să intre pe un făgaș al normalității se numără Matei Bănică, directorul Editurii Grafoart, cu care am vorbit pe îndelete despre acest complex subiect:

Începem discuția cu un subiect spinos, situația legală a partiturilor enesciene despre care s-a tot vorbit atât de mult și încă se vorbește. Care este situația lor din punctul dumneavoastră de vedere?

În anul 2025 se împlinesc 70 de ani de la moartea lui George Enescu. După cum știm, conform actualei legi a drepturilor de autor, termenul practic se îmlinește la 1 ianuarie, ulterior datei la care a decedat persoana despre care discutăm, în cazul nostru, data de 4 mai 1955. Situația drepturilor de autor ale lui Enescu a fost permanent subiect de discuție între muzicieni. Din punctul meu de vedere, Editura Grafoart a venit să taie nodul gordian și a demonstrat nu numai teoretic, dar și practic că, deși la această dată, conform noii legi a dreptului de autor se intră în patrimoniul public, drepturile de autor ale lui George Enescu intră în domeniul public, cu toate acestea, dată fiind aplicarea unor alte legi anterioare legii actuale a drepturilor de autor, se aplică alte articole de lege. Astfel încât, după cum am demonstrat George Enescu este deja în patrimoniul public și el poate fi editat, lucru pe care noi l-am și făcut. Din păcate, interpretarea lucrărilor lui George Enescu este o cu totul altă problemă, ea este susceptibilă a fi închiriată, a fi licențiată. Partiturile trebuie închiriate. Ne referim, practic, la partiturile de orchestră, nu la lucrările mai mici și cele de cameră. Lucrările de orchestră, cum se practică în toată lumea, se închiriază, iar momentan ele se închiriază de la editurile din Franța, care au publicat aceste lucrări, deși edițiile sunt cele vechi. Vorbim de anii '60, '70, deci niște ediții foarte vechi și cu foarte multe erori și neconformități și imperfecțiuni. Partiturile, manuscrisele lui Enescu sunt deosebit de atent scrise. Enescu era o persoană de o acribie incredibilă zilelor noastre. Sunt cunoscute din scrisorile lui Enescu plângerile pe care acesta le avea la adresa editorilor de atunci. Pe de altă parte, în apărarea editorilor de atunci, nu existau aceleași metode pe care noi le avem acum de transcriere, de dactilografiere ca să zic așa, a partiturilor, astfel încât, tehnologia ne ajută acum să ne apropiem mult mai mult de ce și-ar fi dorit Enescu atunci și nu au putut realiza în timpul vieții și în perioada imediat următoare editorii de atunci.

Revenind la subiectul drepturilor de autor ale lui George Enescu, din punct de vedere legal, ele au intrat în patrimoniul public odată cu moartea Mariei Cantacuzino, soția lui George Enescu, soția și moștenitoarea legală. Cu toate acestea, odată cu apariția noilor ediții ale publicațiilor lui George Enescu, ele vor fi din nou o perioadă de 70 de ani protejate de legea drepturilor de autor, așa cum o traducere actuală a unei opere antice este protejată de legea dreptului de autor pentru o perioadă de 70 de ani. Ca o informație de mare surpriză, eu lucrez, cred că de circa 10 ani, la un volum cu privire la drepturile de autor ale lui George Enescu, lucru care ar veni să aducă un pic de lumină în această problemă, dar care a tot fost pus deoparte și amânat din cauza tuturor altor priorități, între care și partiturile și publicarea partiturilor însele, pentru că ele sunt, de fapt, memoria, istoria și amintirea lui George Enescu, și nu biografiile și discuțiile colatarele pe baza lui și publicarea biografiilor și altor analize.

De aceea am încercat să ne concentrăm asupra publicării partiturilor lui George Enescu. Am demarat editarea mai multor lucrări mai mici, pe care am reușit să le ducem la bun sfârșit și am reușit să le avem publicate, cum ar fi Poema română. Am început cu op. 1. Multe lucrări pentru voce, sonatele pentru vioară și pian, toate lucrările pentru pian solo, Variațiunile pentru două piane, Simfonia concertantă, Rapsodiile române și multe alte lucrări pe care am reușit să le ducem la bun sfârșit și pe care acum le avem. Ele pot fi găsite la noi în librărie, poate oricine să vină să le caute, poate să le achiziționeze. Și, de asemenea, orchestrele străine care ar fi interesate, că de fapt aici este punctul sensibil, sum reușim să îl promovăm pe George Enescu în străinătate, că în România este destul de cunoscut, în străinătate este foarte cunoscut, dar este cumva mitic, tocmai pentru că nu s-a avut acces la muzica lui și la niște ediții competente care să poată să îi facă onoare lui George Enescu.

Istoria ne învață că la fiecare ediție a Festivalului „George Enescu", instrumentiștii, dirijorii, soliștii, vin în foaier unde se așteaptă natural să găsească un stand al unei edituri muzicale. Norocul face că dau de noi în acest foaier al Sălii Palatului unde, din doi în doi ani găsesc standul nostru și găsesc partituri de George Enescu pe care le pot cumpăra, și se pot documenta în ideea operei lui Enescu. Ca urmare pot programa concerte, recitaluri sau în funcție de ce specific și ce instrument au.

Ce planuri aveți în legătură cu partiturile enesciene?

Planul este să avem un raft sau două cu absolut toate lucrările pe care George Enescu le-a compus și finalizat vreodată. Ele să fie în ediții omogene, similare, care să poată fi accesibile publicului. Noi lucrăm și cu platforme de publicare electronică, așa încât, instrumentiști din țări care nu reușesc să ajungă aici, din țări foarte îndepărtate, cum este de exemplu China, o piață extrem de mare, să poată să vadă și să interpreteze pe tabletă aceste lucrări. Deschiderea este incredibil de mare raportat la hârtie, care are limitările fizice ale circulației.

Aceasta era o următoare întrebare. Care este interesul internațional pentru partiturile enesciene din concluziile dumneavoastră trase în ultimii ani? Din ce locuri ale lumii primiți comenzi?

Primim comenzi efectiv din toată lumea. Avem ceva neplăceri cu transportul pentru comenzile fizice, pentru că uneori reprezintă 10% din prețul transportului și asta este foarte de speriat pentru orchestre și pentru muzicienii din străinătate. Termenul de livrare este, de asemenea, foarte mare, așa încât, uneori vine ca o salvare prezența noastră pe bibliotecile virtuale, doar că și acestea au dezavantaje. Unii muzicieni preferă hârtia sau preferă să aibă ediția pe hârtie și, de aceea, trebuie să le expediem.

Avem comenzi din Japonia în mod regulat, avem comenzi din Australia, avem comenzi dese din America, nu foarte multe din păcate, dar destul de dese și nu sunt aceleași persoane, adică interesul este mare. Pe măsură ce numărul de lucrări crește, și diversificarea lor crește, o să fie foarte multă cerere și lucrările lui Enescu vor fi mult mai mult interpretate. Trebuie să-i redăm lui Enescu locul pe care îl merită și pe care străinii îl recunosc mai mult, din păcate, decât românii noștri, care îl consideră cumva inaccesibil, inabordabil sau greu de descifrat. Acest greu de descifrat, cu care sunt de acord într-o oarecare măsură, provine și din neștiința noastră și asta din păcate, după cum sunt discuțiile în ultimele zilele astea cu Ministerul Educației și cu oprirea studiului muzicii în școlile generale, în contextul lui George Enescu și al înțelegerii muzicii culte și al muzicii cu un înalt grad de decriptare, mi se pare deosebit de periculos această renunțare la studiul muzicii. Noi ar trebui să ne orientăm către studiul instrumentelor în școlile generale, așa cum se întâmplă în țările civilizate, și nu să ne depărtăm de muzică.

Ați avut o colaborare importantă inclusiv cu dirijorul Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului Internațional "George Enescu" și autorul unei integrale simfonice enesciene apărute la Deutsche Gramophon. În ce a constat?

Noi întotdeauna la editarea unei partituri avem cumva două părți. Prima este cea teoretică, inițială, în care  transcriem partitura și descifrăm manuscrisul sau sursele pe care le avem. Problema este că rezultatul muncii noastre trebuie să fie practic, partitura trebuie să aibă o componentă practică. O orchestră sau un instrumentist, sau un cvartet trebuie să poată să interpreteze lucrarea pe care noi o edităm. Din considerentul acesta trebuie să corespundă unor nevoi, anumitor dificultăți practice, pe care noi, stând în fața calculatorului cu manuscrisul, cu toate sursele pe care le avem, cu greu uneori le putem vedea. Și atunci intervine orchestra sau destinatarul respectivei partituri, care, lucrând cu un draft al acelei partituri ne spune păreri, lucruri care pot fi îmbunătățite, ne semnalează eventuale erori pe care noi nu le putem observa teoretic, erori care s-au propagat în edițiile existente. Și atunci noi ne întoarcem la surse, verificăm, facem analogii, vedem dacă pasajul se repetă, dacă e transpus dintr-o parte în altă parte, dacă respectiva temă se regăsește la un alt instrument. Încercăm să rezolvăm aceste sugestii, inclusiv cele legate de întoarcerea paginilor, lucruri de mare importanță, practică pentru instrumentiști, pentru dirijor. În sensul acesta, maestrul Măcelaru, care a imprimat o serie de lucrări de Enescu și are în plan să mai imprime, ne-a ajutat în mod gratuit și binevoitor, și cu mare expertiză să avansăm, să rezolvăm aceste probleme, pe care noi, în mod teoretic, în spatele calculatorului nu aveam cum să le observăm. Am făcut o simbioză foarte fericită între teoreticieni și cumva, practicieni.

Să vorbim în final despre felul în care arată manuscrisele enesciene, pentru că ați spus foarte frumos, într-un interviu că sunt asemenea unor picturi. De ce?

Manuscrisele enesciene erau foarte atent desenate, probabil că de aceea în engleză este folosit termenul de engraving care poate să se apropie mai corect de adevărul practic în ideea manuscriselor lui George Enescu. Din păcate am avut inițial o serie de dificultăți în colaborarea cu Muzeul Național George Enescu și cu punerea la dispoziție a unora dintre manuscrise, tocmai din cauza anumitor termeni legali, dar până la urmă, majoritatea problemelor s-au rezolvat și ne-au pus la dispoziție în mod electronic scanări ale acestor manuscrise. Ele sunt bijuterii. Este o bucurie privitul și analizatul acestor manuscrise. Dincolo de prima bucurie, pe măsură ce lucrăm cu aceste manuscrise, descoperim din analiza lor, de fiecare dată, dimensiuni ascunse ale muzicii enesciene. Și încercăm, în măsura în care e posibil și în care tehnologia care ne este un aliat, dar în cazul de față și un inamic, încercăm să transpunem aceste calități ale manuscrisului enescian. Din păcate, întotdeauna manuscrisul este mai dens și atunci noi când facem editarea suntem nevoiți să fim un pic mai aerisiți, partitura tehnoredactată trebuie să fie un pic mai aerisită decât manuscrisul, lucru care are și avantaje și dezavantaje. Pe de o parte se întinde pe un număr mai mare de pagini, dar pe de altă parte este mai ușor citit de către destinatarul ei.

De exemplu, partitura operei „Oedipe”; s-a pus problema editării ei. În acest demers, întrucât nu am reușit să o finalizăm până la urmă, am decis publicarea manuscrisului enescian, în facsimil, exact așa cum a fost el scris de Enescu, pentru a da accesul publicului larg la această frumusețe. El poate fi găsit la noi, la Librăria muzicală, poate fi cumpărat de către doritori și au fost foarte mulți oameni care au achiziționat această partitură și la Festivalul Enescu, și de la noi de la librărie doar pentru frumusețea ei, pentru că ei nu erau dirijori, erau muzicieni, unii dintre ei amatori, doar au vrut să aibă așa o bijuterie în casă. Este un volum A3, care are aproximativ 460 de pagini, deci este destul de mare, cam cât un top de hârtie A3, dar de o frumusețe incredibilă.