Dirijorul Cristian Mandeal a contribuit la promovarea creaţiei enesciene prezentând prime audiţii naţionale sau internaţionale ale unora dintre cele mai cunoscute partituri enesciene din prezent. Discografia sa include integrala lucrărilor orchestrale enesciene - simfonii, suite, piese concertante, rapsodii (lucrările cu număr de opus, precum şi cele finalizate de George Enescu). O integrală realizată în 1997 alături de Orchestra Filarmonicii "George Enescu" al cărei director era atunci; o producţie a companiei internaţionale Arte Nova Classics, disponibilă ascultătorilor de pretutindeni. Acum, la ceas comemorativ, vă invit să urmăriţi pledoaria maestrului Mandeal pentru a iubi muzica lui Enescu.

Maestre Cristian Mandeal, creația enesciană a fost dintotdeauna extrem de importantă pentru dumneavoastră și ați contribuit la promovarea acesteia realizând prime audiții - fie naționale, fie internaționale - incluzând partiturile enesciene în repertoriile orchestrelor cu care ați lucrat de-a lungul timpului. Ați realizat și înregistrări, o integrală enesciană, unele lucrări, de asemenea, în premieră discografică. Pentru perenitarea acestora, existența unei discografii este esențială. Uneori, ați derulat o acțiune de pionierat, care a deschis porți pentru opusurile lui George Enescu. Vă rog să ne povestiți despre premierele pe care le-ați realizat de-a lungul timpului!

Sunt premiere și discografice, într-adevăr, dar sunt și premiere în sensul prezentării unor lucrări majore ale lui Enescu în spații până atunci interzise într-un fel operei enesciene. Respectiv, este vorba despre opera Oedipe, pe care am prezentat-o în primă audiție britanică la Festivalul de la Edinburgh, în anul 2002, cu o distribuție internațională absolut extraordinară, în compania Orchestei BBC Scotish și cu Corul BBC din acea parte. A fost foarte bine primită această primă audiție. Mi-aduc aminte că au ieșit vreo nouă recenzii în publicațiile englezești, toate cu superlative, iar comentariile de la BBC 3, unde a fost transmis în direct evenimentul, au fost extrem de favorabile. De fapt, englezii mirându-se și, cumva, autocriticându-se pentru faptul că o operă care avea deja o vârstă de 65 de ani de la premiera ei de la Paris nu mai fusese niciodată prezentată în spațiul Marii Britanii, și sperând că odată cu această performanță de la Edinburgh, opera să prindă rădăcini în Marea Britanie, lucru care s-a dovedit a fi valabil pentru viitor. Ea a fost montată pe teritoriul Marii Britanii dar și la Bruxelles și în alte părți. Daci, opera Oedipe a început să aibă o anumită circulație și să intre în conștiința realizatorilor de programe de concert sau de operă. Asta a fost una. Apoi, am făcut o altă premieră de Oedipe, și anume premiera italiană, la Teatrul Lirico din Cagliari, în care am avut un șir de șapte spectacole plus o generală cu public care au însumat ca 11,000 de spectatori. La fel - cu cronici minunate, cu aplauze nesfârșite după fiecare spectacol.

Cât de important a fost pentru dumneavoastră să realizați această primă audiție în țara în care a luat naștere acest gen muzical, opera?

Oricum mi s-a părut riscant, în țara operei lirice, de altfel italienii nefiind obișnuiți cu un astfel de tip de limbaj. Cu toate astea, mi-aduc aminte că aplauzele durau un sfert de oră, 20 de minute. Adică, a fost un enorm entuziasm pentru această operă.

Am mai făcut și alte prime audiții. Poemul Isis, terminat de Pascal Bentoiu. La fel, Simfonia a IV-a, terminată tot de maestrul Pascal Bentoiu, am prezentat-o în primă audiție. Și acel vestit Caprice Roumain, pe care l-am și înregistrat de altfel cu Filarmonica "George Enescu", terminat de Cornel Țăranu.

Isis și Simfonia a IV-a. Cum s-a întâmplat să fiți dumneavoastră cel care să le prezentați pentru prima dată?

Mi le-a încredințat maestrul Bentoiu, cel care a realizat aceste reconstituiri ale acestor opere neterminate. La fel s-a întâmplat și cu Caprice Roumain, în care a fost protagonist Sherban Lupu, care a avut o foarte mare contribuție la desăvârșirea, îmbogățirea schițelor părții solistice de vioară; el fiind violonist virtuoz, înțelegând foarte bine intențiile enesciene din crochiurile lăsate și având o foarte frumoasă contribuție pentru versiunea finală de vioară. Deci, aici au contribuit de fapt trei personaje. În primul rând, Cornel Țăranu, apoi violonistul Sherban Lupu care s-a ocupat în mod special de știma solistică de vioară și, în sfârșit, eu cu Filarmonica "Enescu", care am prezentat-o în concert și am înregistrat această operă la Electrecord. Eu am preluat exact partiturile așa cum mi-au fost încredințate de către autorii care au reconstruit aceste materiale din crochiurile lăsate de George Enescu. Mi s-au părut și foarte reușite, extrem de profesionist făcute, cu bună credință și cu dragoste, pentru că amândoi acești autori - atât Bentoiu, cât și Țăranu - l-au iubit profund pe Enescu și s-au dedicat cu toată capacitatea lor creativă și de cunoaștere în reconstituirea unor opere rămase neterminate sau trunchiate.

Bunăoară, Caprice Roumain are patru părți. Partea întâi este terminată complet de George Enescu, cu semnătură și cu dată, cu orchestrație, cu tot complexul realizat. Începând însă din partea a doua, lucrurile au trebuit refăcute cumva - fac o glumă aici - cum fac arheologii, cu un fragment de os dintr-un animal preistoric reconstituie întregul aparat. Lucrurile astea le-au făcut acești doi compozitori foarte dedicați operei lui George Enescu, iar eu am avut onoarea și bucuria de a fi ales de către ei ca să le prezint în primă audiție.

Vorbeați de o integrală Enescu discografică pe care am făcut-o, simfonică. Am făcut prin BMG Aliora, într-un label numit Arte Nova, și care a apărut peste tot în lume în afară de România. Din păcate, România nu și-a prezentat niciodată interesul de a cumpăra această producție de la BMG, așa că se pot găsi aceste discuri din Japonia până în Statele Unite, minus România.

Într-un interviu, ați declarat că dacă Enescu nu a terminat o lucrare, nu i-a încredințat număr de opus, considerați că practica recentă de a prezenta lucrări neterminate de Enescu sau care datează din perioada studiilor sale reprezintă un deserviciu adus acestuia. Totuși, ați dirijat Voix de la nature - poem simfonic din care există doar o primă secțiune. Cum ați aflat de acest manuscris și de ce ați ales să-l prezentați în public?

Pentru că Voix de la nature nu este o încercare componistică, este doar o compoziție neterminată, este un fel de torso. Este un fragment al unei compoziții care însă, atât cât a rămas din ea, este, o dată, expresia unui limbaj foarte matur și experimentat al lui Enescu, a unui limbaj deja clar constituit și a unei tehnici componistice mature, adică o ștampilă unei mari personalități, și care, din păcate, nu a mai fost continuată. Pentru că, iată, aceste 5 minute din această lucrare au fost finalizate în cel mai mic detaliu urmând ca după aceea să fie completată, lucru care nu s-a mai putut întâmpla. Deci, nu este vorba de o lucrare de tinerețe a lui Enescu.

În cronologia creațiilor enesciene, unde o putem plasa?

În plin proces componistic, alături de simfoniile a II-a, a III-a. Este vorba de deplina maturitate. Iar ca limbaj, se poate apropia destul de mult cu poemul Vox Maris. Deci, este vorba de o operă de mare maturitate. Nu mă refer la acele opere care sunt doar niște încercări, sigur, iscusite și rodul unui geniu cum a fost Enescu, dar care rămân totuși lucrări de școală și care nu cred că-l pot reprezenta pe Enescu decât începând de la opus 1 în continuare. Și după aceea au mai existat lucrări pe care Enescu nu le-a considerat la modul cel mai serios, diverse lucrări foarte izbutite și care au rămas fără număr de opus, după opus 1, după Poema Română. Enescu, oricum, are o problemă de a fi pus în conștiința publicului internațional chiar și cu operele lui de maturitate, cu atât mai mult mi se pare impropriu să-l prezinți mai ales unor orchestre străine și într-un festival cum este cel foarte răsunător care-i poartă numele lui George Enescu, ca niște opere enesciene emblematice. În niciun caz!

Spuneați că încă este o problemă prezentarea publică și intrarea în repertoriul internațional a creațiilor enesciene. Din punct de vedere tehnic, al interpretării acestora, care considerați că sunt dificultățile?

Problema la Enescu este limbajul. Limbaj care este foarte special, care nu se încadrează neapărat în limbajul acceptat comun, cunoscut, asimilat în conștiința melomanilor din lume. Este un limbaj care surprinde de foarte multe ori, care lasă urme de nedumerire, care este greu de înțeles. Să nu uităm că Enescu era acel om care avea, conform spuselor lui Pascal Bentoiu, un auz cât pentru șapte oameni normali. El închipuia toate lucrările lui cu niște subtilități dinamice absolut neîntâlnite la alți autori. În Oedipe există mii de sunete cu câte trei și patru notații adiacente asupra cum trebuie executat acel sunet. Trebuie să ne imaginăm câtă subtilitate în sonorizarea propriilor sale lucrări avea Enescu, care se reflectau în notația pe care o transmitea în partitură. Deci, cu alte cuvinte, ca să fiu mai simplu, lucrările lui Enescu sunt greu de executat pentru oricine. Nu numai pentru dirijori, dar și pentru oricare orchestră care se apucă la modul serios să descifreze o lucrare de Enescu. Implică și un volum de muncă mai mare decât la alți autori pentru ca el să devină într-adevăr inteligibil, dar odată realizată o operă enesciană în deplinătatea complexității ei, ea devine limpede ca și un cristal. Este la fel de limpede ca și un Mozart, ca și un Beethoven, ca și un Brahms. Atâta doar că, sigur, trebuie avut un enorm respect, pertinență și dedicație ca să reușești să interpretezi, să redai, să materializezi în plan sonor toate indicațiile subtile pe care Enescu le-a introdus în limbajul lui. Plus această multitudine de idei, această polifonie ca o pădure extrem de opulentă, ca o grădină foarte bogată în toate produsele ei naturale, care se împletesc, se îmbină, își transmit, se suprapun, din care reiese o idee generală. Acel limbaj, iarăși, care conține acel stil așa-numit eterofon, în care o mulțime de râulețe adiacente se unesc pentru a se constitui într-un fluviu comun care să le includă pe toate; dar din care dacă lipsește unul dintre izvorașele care-l compun, deja opera suferă. Deci, este o operă extrem de complexă, foarte elaborată, foarte subtilă aș spune și, în același timp, odată realizată, e extrem de directă. Adică, oameni, atunci când li s-a prezentat un Enescu bine făcut, au perceput și au îmbrățișat și au adoptat, ca să spun așa, acest compozitor... cu două mâini l-au îmbrățișat și l-au servit. Și se servesc astăzi în continuare de el.

Încet, încet, Enescu pătrunde în conștiința publică de pretutindeni și începe să fie programat în programe de concert nu doar prin rapsodii, ci și prin lucrările de maturitate. Iar la muzica de cameră, să nu mai vorbim! Acolo se cântă foarte mult Enescu astăzi, în concert, cam peste tot. Și asta este și datorită Festivalului "Enescu".

Lumea începe să descopere acest personaj al secolului XX, care nu seamănă de fapt nu nimeni. Toată lumea, pentru că nu-l înțelegea, a încercat inițial să-i atribuie diverse influențe, diverse zone în care să-l situeze pe Enescu - fie că era zona franțuzească, fie că era zona wagneriană. În orice caz, nimeni nu înțelegea de unde provine omul ăsta și i se dădea întotdeauna un fel de filiație pe care el sigur că a avut-o, că nimeni nu se naște pe nisip sterp, există întotdeauna un pământ roditor din care iese o nouă floare care se numește George Enescu, este unică și nu seamănă cu nimeni. Lucrul acesta a fost foarte greu de acceptat și, în cele din urmă, de implementat în viața concertistică internațională.

În străinătate mi s-a cerut în mod special să dirijez Enescu și nu rapsodii, deși și pe astea le-am dirijat cel puțin de 50 de ori. Dar lucrările acestea dificile - vorbim despre suite, despre simfonii.

Putem spune astfel că, la șapte decenii de la stingerea din viață a lui George Enescu, moștenirea sa este pusă în scenă așa cum merită autorul ei.

Johann Sebastian Bach a așteptat o sută de ani până să fie redescoperit ca mare compozitor, nu? Debussy a așteptat cel puțin 50 de ani până când să intre în conștiința ascultătorilor, a melomanilor. Sunt unii compozitori care intră imediat în circulație. Alții, care au nevoie de timp pentru a fi descoperiți. Lucrul ăsta se întâmplă și cu George Enescu, iar eu am convingerea că drumul lui este deschis și că va intra în acel panteon pe care-l merită pe deplin.

Deocamdată, Enescu este acel compozitor - în primul rând, în România - care este foarte respectat, dar insuficient de iubit. Problema cu Enescu este să treacă de pragul respectului și să ajungă la acea directivitate de comunicare cu cei care-l ascultă. Și eu sper că lucrul acesta se va întâmpla în primul rând în România! Îl promovăm, dar trebuie să-l și iubim. Dacă noi nu-l iubim pe Enescu, atunci n-are rost să așteptăm de la alții să o facă!