Pentru a pregăti cel de-al doilea program pe care orchestra Deutsche Kammerphilharmonie Bremen îl prezintă luni 13 septembrie pe scena Ateneului Român, dirijorul Cristian Lupeș a vizitat ansamblul la sediul său din Germania. Am stabilit cu tânărul muzician un scurt interviu care să aibă loc după ce a luat contactul cu acest colectiv.

Tocmai ați ieșit de la prima repetiție cu Deutsche Kammerphilharmonie Bremen; cum a fost această primă întâlnire?

O primă impresie este că i-am surprins cu un repertoriu neobișnuit și foarte eclectic, așa cum a fost construit pentru Festivalul Enescu, pentru că festivalurile, în general, au această atitudine și această imagine eclectică, prin care vor să ajungă, cumva, la un public cât mai larg. Deutsche Kammerphilharmonie Bremen este, după cum știm, una dintre cele mai importante orchestre germane și, în același timp, o orchestră care abordează repertorii clasice, romantice, acele repertorii nemțești pe care le știm cu toții. Acum... Copland, Webern și Lipatti poate chiar sunt noutăți absolute pentru cei mai tineri din orchestra germană și, în prima noastră întâlnire, a fost foarte plăcut să văd un colectiv destul de tânăr și dornic să intre în această epopee americană pe care ne-o propune Copland. Întotdeauna este o încântare să lucrezi cu orchestre foarte, foarte bune, momente în care poți doar să faci muzică și te preocupi mai puțin de tehnica pe care ei o stăpânesc deja.

De ce ați ales această Passacaglie de Anton Webern?

Webern este o feblețe a mea. Încă din facultate m-a preocupat foarte mult tot ce a scris el, iar această Passacaglie este atât de cărnoasă și de fresh și de... young! Este scrisă înainte de marea influență pe care Webern a avut-o din partea lui Schoenberg; așadar, este influențată mai degrabă de Bach, dar se simt începuturile maturizării orchestrației, cu elementele care-i sunt foarte caracteristice - acea orchestrație timbrală pe care Webern o demonstrează prin foarte multe lucrări. Și, dacă ne gândim la orchestrația lui la Fuga Ricercata de Bach, ne dăm seama nu numai ce orchestrator, ci și ce știință a instrumentației avea, în așa fel încât știa exact dacă un instrument într-un anumit registru poate să fie aproape identic la culoare cu un alt instrument în alt registru. Așadar, toată povestea asta face din Passacaglie pe de-o parte, o chestiune foarte tehnic scrisă - respectă foarte clar tema și forma de passacaglie, iar, pe de altă parte, reușește să fie foarte, foarte creativ. Este un tânăr Webern, Passacaglia chiar fiind numerotată ca fiind opus 1.

Motivele sunt multiple. Pe lângă dragostea mea firească pentru Webern, acest opus 1 e și simbolic, ține de toată această tinerețe și exuberanță pe care le are Webern, la un moment dat și cred că mi se potrivesc și mie îndeajuns de mult. Și, cred că va trebui să mă abțin un pic, să nu sar cu totul în carnea lucrării. Trebuie să rămân destul de cerebral și dirijor cu o astfel de orchestră.

Este o orchestră extrem de viguroasă, extrem de precisă în interpretare și asta s-a văzut de fiecare dată când au venit în Festivalul Enescu.

Iar Primăvara apalașă vine exact cu o cu totul altă exuberanță și cu un gen de spectaculozitate orchestrală care, probabil, este mai neobișnuită pentru acest ansamblu german. Primăvara apalașă presupune de fapt "scântei" și genul acesta de teatralite sugerată de o asemenea imagine americană. Orchestra și-a demonstrat adaptabilitatea, flexibilitatea într-un asemenea context?

Să știți că da. Am fost foarte surprins să văd cu cât drag au îmbrățișat partitura încă de la primele măsuri. Au fost inițial surprinși de modalitatea destul de liberă pe care o am de a trata sunetul, încerc să fiu cât mai creativ... și felul în care noi lucrăm cu culorile. Dacă, la început, i-am surprins, spre finalul repetiției devenise, așa, un motto pentru fiecare dintre noi să căutăm varianta cea mai bună prin care să ne iasă efectele muzicale, lucrarea având, la un moment dat, problemele ei tehnice - ușor de depășit pentru ei; dar e foarte, foarte important să ne axăm pe interpretare. Și, desigur, pentru o orchestră obișnuită cu un repertoriu mai degrabă german - clasic, romantic - momentele de repetiție continuă a temei ne-au suprins pe de o parte, dar, pe de altă parte, ne-au făcut să fim creativi în zona timbrală și coloristică a orchestrei, unde am încercat să ne imaginăm cum ar dansa posibilii dansatori pe care, de altfel, chiar Copland i-ar propune în partitură.