Violoncelistul Kian Soltani este solistul concertului de vineri, 5 septembrie 2025, susținut de Orchestra Filarmonică Cehă și dirijorul Petr Popelka, de la Sala Palatului. Muzicianul în vârstă de 33 de ani este la ora actuală unul dintre cei mai apreciați violonceliști, fiind prezent în calitate de solist alături de orchestre de renume. Kian Soltani a purtat un dialog cu Ana Sireteanu, în care a vorbit despre diverse aspecte ale carierei sale exprimându-și totodată speranțele pentru viitorul muzicii clasice.

Kian Soltani, vă întoarceți la București pentru a doua participare în cadrul Festivalului "Enescu". De asemenea, ați cântat în sala Ateneului Român alături de Filarmonica "George Enescu" în luna aprilie a anului trecut, așa că v-aș întreba cum vă amintiți interacțiunea cu orchestra și cu publicul de la București?

Foarte bine! Am mai cântat în Festivalul "Enescu" acum câțiva ani Concertul de Schumann împreună cu Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Maghiare și sunt bucuros să revin pe scena festivalului. Anul trecut, la Ateneul Român, am găsit un public minunat, muzicienii erau foarte buni și una peste alta era o energie foarte pozitivă, așa că aștept cu nerăbdare întoarcerea mea la București.

Iar Festivalul Enescu îmi place foarte mult. Am avut atunci o experiență foarte frumoasă, toată lumea este amabilă și, bineînțeles, spiritul lui Enescu este peste tot, iar specificul festivalului, faptul că în aproape toate concertele se cântă o lucrare de Enescu, iar fiecare orchestră care vine la București interpretează o lucrare enesciană, acest lucru este unic; nu știu ca vreun alt festival din lume să arate atât de mult respect față de un compozitor și să aibă în prim-plan creația sa. Cred că este fantastic și abia aștept să revin.

Veți interpreta Concertul op. 104 în si minor de Antonín Dvořák, un șlagăr al repertoriului concertant pentru violoncel. Ce însemnătate are pentru dumneavoastră această muzică și care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, aspectele cele mai importante în interpretarea acestei partituri?

Da, așa este! Cred că fiecare violoncelist consideră Concertul de Dvořák cel mai important opus din literatura de lucrări concertante pentru violoncel. Cred că nu există o altă piesă care să aibă aceeași magnitudine ca acest concert, care cred că ar ocupa locul 1 dacă am face un clasament al concertelor pentru violoncel. Întreaga lucrare este ca o călătorie. Cele trei părți sunt foarte contrastante, iar ce este absolut unic la acest concert este că nu există o parte despre care am putea spune că este superioară celorlalte; fiecare reprezintă un univers în sine, e o capodoperă! De fapt, ai putea cânta doar o parte și va fi deja ca și cum ai fi cântat o piesă de sine-stătătoare, iar dacă le cânți pe toate trei devine o călătorie.

Pentru mine, întregul concert capătă mai multe înțelesuri formând o poveste, deoarece cunosc circumstanțele în care Dvořák a compus această lucrare. Se afla în America, într-un loc necunoscut lui, departe de casă și era bolnav, iar pe când finaliza această partitură, a primit o scrisoare din Cehia care îi anunța decesul unei femei pe care o iubise în tinerețea sa. Așadar, în amintirea acestei persoane, a inclus în concert piesa ei preferată. Iar povestea pe care mi-o imaginez începe într-o notă pozitivă în partea întâi, unde violoncelul intră ca un erou și ne asigură că totul va fi bine. Mișcarea a doua impune o atmosferă senină și calmă, iar apoi îmi imaginez că apare în peisaj destinul, vestind momentul în care Dvořák primește scrisoarea amintită, aici fiind citată și acea melodie ca un omagiu adus ființei dragi compozitorului, care nu mai este în viața sa. Mai apoi, partea a treia este de inspirație folclorică, Dvořák introducând o serie de melodii cehe. De asemenea, finalul, ultimele cam 6 minute sunt ca un recviem închinat acelei persoane și se sfârșește într-un fel nu foarte virtuoz, așa cum ne-am aștepta, dar care este foarte profund, înduioșător și chiar dureros, un mod foarte neobișnuit de a încheia o lucrare concertantă, și care îi conferă un caracter foarte dramatic.

Pe lângă activitatea ca solist, cântați și muzică de cameră alături de artiști renumiți ca Daniel Barenboim, Renaud Capuçon sau Lahav Shani, pentru a numi doar câțiva. Ce înseamnă muzica de cameră pentru dumneavoastră?

Muzica de cameră este foarte importantă în viața unui muzician, te învață foarte multe despre cum să comunici în muzică, despre cum să cânți împreună cu ceilalți. Cred că nu poți fi un solist bun fără a fi mai întâi un muzician de cameră, deoarece când cânți un concert este de fapt ca atunci când ești parte a unei formații camerale, doar că ansamblul este mai mare, contextul este puțin diferit, însă principiul rămâne același.

Însă și să cânți într-o formație de dimensiuni mai mici, într-un trio sau într-un cvartet îți oferă multe satisfacții, iar pe lângă asta există capodopere atât de frumoase ale multor compozitori când te referi la repertoriul cameral! Cred că pentru oricine este o mare pierdere dacă nu cântă și muzică de cameră. Personal, pot spune că este minunat să pot aborda lucrări ale unor compozitori care nu au scris concerte pentru violoncel, dar care au creat triouri cu pian, cum este cazul lui Brahms sau Beethoven.

Și, deși de obicei rolul violoncelului într-o lucrare camerală este acela de suport, cred că dacă ești obișnuit să fii solist, este minunat să ai ocazia de a nu mai fi în centrul atenției, dar de a putea participa la interpretarea unei muzici în care fiecare instrument are rolul său, în care fiecare primește o responsabilitate. Este o experiență foarte frumoasă și aducătoare de satisfacții pentru mine, ca violoncelist - și una absolut unică.

Proveniți din părinți muzicieni persani, originari din Iran și includeți adesea muzica persană în concertele și pe discurile dumneavoastră. Care este moștenirea pe care o purtați din punct de vedere muzical? Este aceasta o sursă permanentă de inspirație în ceea ce vă privește?

Este, desigur, o sursă de inspirație și o responsabilitate pentru mine, deoarece în Europa muzica persană nu este atât de răspândită, astfel că încerc uneori să o aduc în atenția publicului obișnuit cu muzica clasică și să o prezint ca o nouă experiență sonoră, cu care nu are șansa de a se întâlni foarte des. Cânt această muzică la violoncel și cred că sonoritatea instrumentului îi potențează frumusețea.

De asemenea, o dată sau de două ori pe an, cânt muzică persană pe scenă alături de tatăl meu și consider că aceasta este o modalitate de a arăta cât de bogată este cultura țării din care-mi trag rădăcinile. Totodată, sper că sunt un bun ambasador al culturii persane și mă văd pe mine ca pe o persoană care poate aduce ceva în nou în fața publicului, combinând violoncelul cu sonorități în culori noi.

Într-un interviu precedent ați spus că toți membrii familiei dumneavoastră cântau la un instrument, așa că în copilărie ați presupus că toată lumea face la fel. În afară de acest lucru, ați simțit o pasiune deosebită pentru muzică de mic sau v-ați descoperit talentul în timp?

Nu, muzica era pentru mine doar un limbaj, la fel cum te gândești că vorbești cu părinții tăi limba engleză sau română, în cazul meu era limba persană, singura pe care am vorbit-o cam până la vârsta de patru ani, când a apărut în peisaj și muzica.

În copilărie nu înțelegi diferența dintre o anumită limbă și limbajul muzical, această deosebire începând să se clarifice în mintea ta abia mai târziu. Pentru mine, a fost ca un oricare alt lucru pe care îl deprinzi când ești copil, atunci când înveți o limbă, asculți, încerci să imiți ceea ce auzi, apoi înveți cuvintele și începi să vorbești la rândul tău. Eu îi ascultam zilnic pe părinții mei vorbind limba persană și cântând. Așa că pentru mine muzica nu era cu nimic diferită de limba pe care o vorbeam, astfel că mintea mea a absorbit ca un burete acest nou limbaj și, încă de când am fost în stare să-mi mișc degetele, am început să produc și sunete pe instrument. Și făceam acest lucru într-un fel inconștient deoarece tot ce îmi doream era să pot răspunde în același limbaj. Cred că așa se naște pasiunea pentru muzică, ea devine un soi de limbaj în mintea ta și așa rămâne totdeauna.

Ulterior, când am fost suficient de mare să înțeleg că nu toată lumea vorbește această limbă a muzicii, nu a mai existat nicio îndoială pentru mine că arta sunetelor va fi mereu în viața mea. Deja vorbeam limba muzicii și nu voiam să mă opresc, așa că mi s-a părut firesc. Și, fără nicio ezitare, a devenit o parte din viața mea, chiar înainte să conștientizez ce însemna cu adevărat.

Aveți un contract cu una dintre cele mai prestigioase case de discuri din lume, Deutsche Grammophon, pentru care ați realizat deja șapte discuri. Când decideți că trebuie să înregistrați o anumită lucrare și care sunt aspectele cele mai importante pentru dumneavoastră în procesul de înregistrare?

Să înregistrez un nou album este întotdeauna un proiect uriaș, ca o călătorie și necesită o bună planificare și multă birocrație. Sunt multe idei pe care le am în minte deja de mai mulți ani, dar pe care trebuie să le pun într-un sertar deoarece nu este momentul pentru acel proiect. Sunt foarte multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac, dar uneori nu este atât de simplu să intri într-un studio de înregistrări. Uneori trebuie, pur și simplu, să aștepți ca astrele să se alinieze, să spunem așa - și așa s-a întâmplat în cazul ultimelor mele albume. Deci, trebuie să fii întotdeauna pregătit pentru următorul proiect, dar sigur că acest lucru nu este suficient, uneori trebuie să încerci ca să reușești, dar ai nevoie și de multă răbdare deoarece nu funcționează tot timpul imediat.

La un moment dat se poate deschide o ușă și atunci va trebui să intri imediat prin ea, să iei în mâini acea oportunitate pentru a reuși. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu albumul meu cu Concertul de Dvořák, s-a ivit o ocazie când Daniel Barenboim mi-a spus: "Uite, din moment ce acum cântăm Concertul împreună, hai să-l înregistrăm!" Atunci mi-am spus că este momentul potrivit, am acceptat și s-a dovedit a fi o înregistrare decisivă în cariera mea.

În privința procesului de înregistrare, pentru mine un aspect fundamental este pregătirea; cred că trebuie să știi foarte bine ce și cum îți dorești să realizezi cu acea înregistrare, iar apoi trebuie să găsești o modalitate de a cânta cât mai liber și natural. Astfel, vei putea capta pasiunea și energia unei interpretări similare cu una din concert, ceea ce este foarte important deoarece vrei să îți pui amprenta personală pe o înregistrare. De asemenea, un alt aspect foarte important este să înregistrezi când ai energie 100%, niciodată mai puțin.

Care sunt sursele dumneavoastră de inspirație extramuzicale?

Pentru mine, filmele sunt o mare sursă de inspirație, poveștile și imaginile pe care le iau de obicei din filme, ca să fiu sincer. Știu că unii artiști preiau imagini din picturi sau muzee, dar mie mi-au plăcut dintotdeauna filmele, imaginile în mișcare. În afară de acestea, mă inspiră experiențele din propria viață, amintirile, gândurile, visele, dorințele, poveștile... Deci da, sunt un mare fan al poveștilor.

De asemenea, spuneați într-un interviu că prevedeți un viitor strălucit pentru muzica clasică. Aveți în continuare aceeași opinie? Ce anume v-a convins de acest lucru?

Da, desigur, cred încă acest lucru! Oricum, am citit studii care arată că lumea ascultă mai multă muzică clasică decât oricând și avem acum o nouă generație de muzicieni care este mai deschisă să experimenteze cu noi formate de concerte. De asemenea, ei experimentează cu diferite stiluri muzicale, o altă modalitate de a se apropia de public. Sigur că muzica clasică va avea tot timpul locul său și este foarte important să continuăm să o aducem pe scenă, dar la fel de important cred că este și să cânți mai multe tipuri de muzică și să fii deschis. Mai apoi poate că vei găsi moduri mai puțin tradiționale de a cânta muzica clasică și astfel o vei transforma într-un gen muzical mai deschis pentru toată lumea. Am observat mulți artiști care urmează acest drum și de aceea văd un viitor foarte strălucit pentru muzica clasică!