Festivalul Internațional "George Enescu" este, prin excelență, un spațiu al întâlnirii dintre tradiție și inovație. Publicul său a descoperit, la edițiile recente, că muzica nu mai rămâne doar în dimensiunea sonoră, ci poate dialoga cu imaginea, dansul, teatrul și tehnologia. În acest peisaj, creațiile regizoarei și artistei vizuale Nona Ciobanu au adus o amprentă specifică: un limbaj scenic poetic, deopotrivă riguros și vizionar, în care imaginea luminează muzica, și o deschide către noi asocieri emoționale. Pentru Nona Ciobanu, proiecțiile multimedia reprezintă mai mult decât simple completări vizuale; ele sunt un partener de dialog cu muzica, un spațiu în care fragilitatea și monumentalul, visul și realitatea, tradiția și modernitatea se întâlnesc. În acest interviu, descoperim cum se nasc aceste universuri multimedia imaginate și cum pot ele să adâncească emoția, să multiplice sensurile și să deschidă noi porți de înțelegere către opere muzicale fundamentale ale secolului XX.

Publicul Festivalului Enescu este, fără îndoială, unul cultivat din punct de vedere muzical, care la cele mai recente ediții a cunoscut și această întâlnire dintre sunet și limbajul vizual contemporan. Cum vedeți rolul proiecțiilor multimedia? Sunt acestea un ghid suplimentar de înțelegere, un nou strat de emoție sau un partener de dialog cu muzica?

Fără îndoială, muzica este cea care deschide sinele nostru către ceea ce este mai profund și mai omenesc în noi, către o dimensiune magică. Imaginea poate fi prelungire, dar și contrapunct al muzicii. Noi încercăm de fiecare dată să lăsăm muzica să existem prim-plan, astfel încât prin construcția vizuală, pentru spectator, să se deschidă cât mai multe emoții, asocieri și niveluri de înțelegere.

Sunteți la această ediție prezentă în trei evenimente ce plimbă spectatorul de la Enescu la Strauss și, în cele din urmă, la Ravel. Există fire comune între aceste universuri sonore la prima vedere atât de diferite?

Atât Enescu, cât și Ravel sau Strauss pot fi socotiți astăzi printre cei mai mari orchestratori ai secolului XX. Poema română de Enescu are premiera la Paris în 1898, Salomé de Strauss în 1905, la Dresda, iar Daphnis și Chloe de Ravel în 1912, tot la Paris.

Maurice Ravel, fost coleg cu Enescu la clasa de compoziție a Conservatorului din Paris, spunea: "George Enescu a fost geniul generației noastre!".

Enescu reținea cu o ușurință neobișnuită lucrări pe care le putea interpreta și dirija din memorie după o singură citire de partituri. Așa s-a întâmplat cu o sonată pentru vioară și pian de Ravel, pe care a interpretat-o din memorie după ce au cântat-o o singură dată. Mai târziu, în 1927, au cântat-o împreună la Paris.

Există, de asemenea, o încărcătură teatrală în Salomé, lucrarea inspirată de piesa lui Oscar Wilde, precum și în simfonia coregrafică Daphnis și Chloe, unde Ravel compune o muzică plină de surprize pentru a evoca pendularea între real și fantastic.

Poema română este o lucrare a unui Enescu de doar 16 ani, dar care concentrează deja emoția și energia începuturilor. Cum ați ales de această dată să traduceți vizual această combinație de fragilitate juvenilă și monumentalitate romantică?

Ideea unei călătorii a lui Enescu, aflat la apusul vieții, cu un tren care trece ca prin vis prin lumea poemei, pe care artistul a păstrat-o cu sfințenie în suflet toată viața și, evident, structura muzicală a Poemei române descrisă de Enescu au stat la baza scenariului vizual conceput de mine și de artistul Peter Kosir. Această idee apare și în scenariul din 2021 într-o formă abia sugerată.

Anul acesta, i-am propus maestrului Cristian Măcelaru o continuare teatrală a acestei idei, prin invitarea actorului Marius Bodochi, care va interpreta rolul lui Enescu. Am imaginat acest moment teatral, înainte de începerea Poemei române, ca o confesiune a artistului despre muzica prin care a respirat, a gândit, a trăit, după cum el însuși spune.

Ca un preludiu, reverență, pentru personalitatea marelui compozitor, cu fragmente din interviuri și din cartea lui Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu. O reverență pentru cel a cărui ființă emana muzică și armonie, blândețe, sfială, delicatețe atât în viața artistică, cât și în cea personală. Un artist a cărui operă respiră un lirism, dar și un dramatism ce-i conferă gravitate și solemnitate muzicii sale.

Pe 19 august s-au împlinit 144 de ani de la nașterea lui Enescu.

Abia aștept să vedem ce ne-ați pregătit, pentru că din ce povestiți sună spectaculos. În versiunea vizuală creată în 2021 pentru Poema română se regăsesc de asemenea elemente din copilăria și adolescența lui Enescu. Se vor regăsi aceste elemente și de această dată?

"Viața este un vis și visul este toată viața mea", spune Enescu. Am încercat să creăm acest vis în conceptul vizual prin poezia imaginilor, pe care Enescu a aflat la capătul unui drum anevoios, străjuit de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată, îl percepe ca pe un drum lung, dar care i s-a părut foarte scurt, după cum mărturisește.

Am imaginat chipul artistului aflat la finalul acestui drum, care se suprapune la fereastra aceluiași compartiment al trenului cu un singur vagon cu cel al copilului care va studia la Viena, apoi la Paris, după ce plecase din România la vârsta de 7 ani. Copilul este interpretat de Damian Ștefan.

Poema română pentru noi este ca o poartă, ca o ușă magică spre acest univers al compozitorului, violonistului, dirijorului, pe care Enescu în dublă ipostază de copil și bătrân o deschide la finalul călătoriei sale cu un tren doar al său, în care își poate lăsa visul să plămădească muzica, iar muzica să devină vis.

Ați vorbit de asemenea în 2021 despre Carmen Sylva ca inspirație pentru dimensiunea feminină a lucrării, transfigurată ca un cântec al pădurii. Cât de diferită este noua montare față de cea de acum patru ani?

"Omagiu respectuos majestății sale Elisabeta, Regina României" este dedicația lui Enescu pentru regina poetă, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva sau cântecul pădurii în traducerea din latină. În scenariul nostru, acest cântec al pădurii auzit de Enescu aflat la apusul vieții apare transfigurat și se răvarsă în imaginile din călătoria amintirilor trăite sau imaginate.

"Numai după ce vei fi pătruns adânc de tot în taina sufletului țării, numai atunci ți se vor arăta minunățiile pe care le ascunde.", îi scrie regina într-una dintre scrisori, copilului ei sufletesc Enescu.

Pentru Enescu, regina Carmen Sylva era o ființă cu nimb, revărsând numai lumină și bunătate, care dăruia tot ce avea săvârșind toate mărinimiile. Ăsta este un citat a lui Enescu într-una din mărturisirile către Bernard Gavoty. Enescu a compus câteva liduri pe versurile reginei în verile când era invitat la Castelul Peleș, unde cânta alături de alți muzicieni.

Salomeea este o operă intens vizuală, pornind de la chiar partitura lui Richard Strauss, cu o muzică ce pare să picturalizeze emoția. Cum v-ați propus să abordați vizual o lucrare care are deja în sine o dimensiune dramatică atât de puternică?

În scenariul vizual creat împreună cu Peter Kosir, am imaginat personajul Salomea ca reprezentare hiperrealistă, care susține întreaga încărcătură a poveștii și care dialoghează sau intră în conflict cu celelalte personaje definite de asemenea hiperrealist și abstract - personaje preluate din natura și din arhitectura descrisă în libret.

Imaginea devine liant între temele unei povești foarte contemporane care își are inspirația în mitul biblic, însingurare și extaz, putere și fragilitate, lege și abuz, adevăr și minciună.

În această operă tensiunea dintre eros, moarte și sacru este omniprezentă. Cum se poate traduce această alchimie în limbaj vizual contemporan fără a eclipsa muzica?

Un alt ritm al imaginii față de muzică, estompa, esențializat va determina imaginea să nu intre în concurență cu muzica. La aceasta se adaugă repetiția și distorsionarea elementelor care traduc acest univers, universul lăuntric și al întâmplărilor ce se desfășoară în jurul Salomeei.

Ați declarat anterior că imaginea nu trebuie să concureze muzica, ci să o prelungească sau să o contrapuncteze. În cazul operei Salomeea în care excesul e aproape o estetică în sine, cât de subțire este această linie între a susține muzica și a cădea în exces?

Am creat un alfabet vizual care traduce prin semne fluide, supuse unor legi fizice răsturnate, un nou limbaj inventat de Salomeea, un limbaj care forțează existența unui univers hiperrealist și distorsionat în care Salomeea există spre a supraviețui.

Povestea Salomeei are o forță mitică, dar și o violență primară. Ați găsit în procesul de creație imagini care să vorbească în egală măsură despre fascinația și șocul pe care le trezește această operă?

Da. Salomeea, fetiță și femeie într-un timp condensat, într-un timp, dur e prizonieră într-o lume a jocului de putere, a abuzului, a minciunii, întâlnește în această lume un alt prizonier - Jochanaan, ale cărui cuvinte i se par ciudate, o nedumeresc, se îndrăgostește de el din cauza acestui limbaj care îi conferă posibilitatea evadării într-o altă lume, are nevoie ca cineva să o elibereze. Iar această dorință de libertate conține o dimensiune paradoxală și tragică.

Există, în Salomeea, celebrul dans al celor șapte văluri, moment care adesea a fost exploatat scenic spectaculos. Cum vedeți acest moment prin prisma limbajului multimedia?

Am imaginat aceste văluri ca niște încăperi prin care Salomeea trece ca printr-un tunel în încercarea de a se elibera. Salomeea, fiica vitregă și nepoata lui Irod, abuzată de acesta, pare că nu știe ce să ceară atunci când Irod îi oferă totul pentru a dansa în fața sa. Își înfruntă mama și, prin acțiunea sa, fetița inocentă devine tânăra care își asumă condamnarea la moarte a lui Jochanaan. Și metamorfozată într-o a doua Irodiadă, pare că își cere moartea. De fapt, sărutul gurii însângerate al lui Jochanaan este sărutul morții Salomeei. În mod firesc, Salomeea și Jochanaan trebuie să împărtășească același destin.

Ajungem acum către Daphnis și Chloe care se numără printre cele mai senzuale și mai picturale partituri ale lui Maurice Ravel. Cum ați gândit acest univers vizual al acestei lucrări care pare să trăiască deja într-o lume de imagini și mișcare?

Am imaginat povestea de dragoste dintre păstorul Daphnis și păstorița Chloe, care este răpită de pirat și salvată de zeul Pan, ca o interpretare contemporană în care doar cuplul Daphnis și Chloe va apărea în imagine ca siluete și prin fragmente din trup în mișcare. Celelalte trupuri de personaje, siluete și umbre, apar ca o deconstrucție a aceluiași cuplu și interacționează cu spațiul și cu obiectele virtuale. Compoziția vizuală implică un mixaj al tehnicilor video compositing și o modelare 3D a spațiului, a obiectelor și a trupului uman, iar acest lucru a presupus o mișcare scenică specifică a personajelor.

Apropo de asta, colaborarea cu Gigi Căciuleanu adaugă un strat suplimentar coregrafic. Cum dialoghează vizualul pe care îl propuneți cu gestul și dansul imaginat de Gigi Căciuleanu?

Așa cum spuneam, în conceptul vizual există momente în care personajul, silueta, reacționează la ceea ce se întâmplă în spațiul virtual. De exemplu, interacțiunea cu un obiect. Și, de aceea, pentru noi a fost foarte importantă o construcție a mișcării în acest sens. Am colaborat extraordinar cu Gigi și cu cei doi dansatori cu care a compus materialul coregrafic - Ana și Bogdan Iacob. Am folosit mișcarea scenică acelor doi dansatori din punct de vedere teatral și al compoziției vizuale folosind mișcarea încetinită, repetiția anumitor mișcări, mișcarea inversă.

În Daphnis și Chloe coexistă pastoralul idilic și izbucnirile de energie aproape dionisiacă. Dumneavoastră cum ați ales să surprindeți aceste contraste prin proiecțiile multimedia?

Am să vă dau un citat din Ravel, care spunea în schițe autobiografice: "Muzica poate să întrepătrundă totul, poate să îndrăznească și să picteze totul cu condiția să încânte și să rămână întotdeauna muzică."

Ravel construiește muzică, așa cum spunea, ce sugerează peisaje, lumini, texturi… Care sunt imaginile care v-au inspirat direct din partiturile lui?

N-am să vă răspund direct la această întrebare pentru că o să vă invit să vedeți lucrarea. Însă, cu simfonia sa coregrafică, Ravel a inaugurat o nouă eră în concepția muzicală a baletului. Daphnis și Chloe e, mai degrabă, o poezie simfonică sau, cum spunea Diaghilev,"Nu este balet, este pictura unui balet.".

Colaborați de ani buni cu Peter Kosir, pe care l-ați și menționat de câteva ori pe parcursul acestui interviu. Cum s-au modificat în timp raporturile dintre conceptul dumneavoastră artistic și transpunerea tehnică a acestuia prin prisma influenței acestei colaborări?

Împreună cu artistul vizual Peter Kosir am creat un limbaj artistic bazat pe experiențele din teatru, pe experiențele din proiectele side specific sau instalații în care am folosit noile tehnologii ca modalitate de expresie a unei idei prin suportul vizual. Într-o oarecare măsură, când forma de expresie este în totalitate vizuală, ea suportă asemănări cu structura muzicală. Există teme, repetiții ale acestora, variațiuni ale acestor teme, disonanțe… Crearea unei țesături vizuale polifonice este întotdeauna o provocare pentru noi și, în acest sens, Enescu spunea: "Eu sunt prin însăși esența mea un polifonist și nicidecum adeptul acordurilor frumos înlănțuite. Mi-e groază de tot ce stagnează. Pentru mine, muzica nu este o stare, ci o acțiune, un mănunchi de fraze care exprimă idei și mișcări, într-un sens sau într-altul. Înlănțuirea de armonii a luat naștere cred prin improvizația elementară. Oricât de scurtă ar fi, o lucrare nu merită numele de compoziție decât dacă are în ea o suprapunere de melodii. Aceasta nu înseamnă că sunt partizanul contrapunctului și adversarul armoniei. Nicidecum."