Maestre Rudolf Buchbinder, am avut deja bucuria să vă ascultăm și în trecut pe scena Festivalului Enescu aici, la București.

Da, de mai multe ori.

Cu ce gânduri reveniți acum, în 2025?

Cu mare bucurie. Mă bucur în special că voi cânta cu Cristian Măcelaru. El este unul dintre dirijorii mei preferați. Pentru că respirăm muzica împreună, iar el este pur și simplu un muzician remarcabil. Lucrează fantastic cu orchestra. Nici măcar nu trebuie să ne uităm unul la celălalt. Simțim și trăim muzica împreună. Iar asta este foarte important. În plus, în muzică nu ai voie să faci compromisuri. Ori funcționează imediat, ori nu funcționează niciodată, nici măcar dacă faci 20 de repetiții.

Sunteți cel mai adesea asociat, și datorită imprimărilor dumneavoastră, cu muzica unor "clasici" ca Beethoven, Brahms, Schubert, Chopin, Schumann și alții. De aceea recunosc că am fost ușor surprinsă că acum la București cântați Concertul în Fa de George Gershwin, deși știu că ați cântat partitura de multe ori. Am ascultat, de exemplu, o înregistrare pe care ați realizat-o cu dirijorul Lorin Maazel și cu Orchestra Radiodifuziunii Bavareze, la sfârșitul anilor 1990.

Exact, exact.

Dar care este conexiunea dumneavoastră cu muzica lui Gershwin?

Este aceeași pe care o am cu muzica lui Beethoven, dintotdeauna. Gershwin este un muzician clasic. Iar cu Lorin Maazel, am fost în turneu. Am cântat aproximativ 12, 14 concerte cu Orchestra Radio Bavareză. Și atunci a fost un program ideal: în prima parte Concertul pentru pian de Gershwin, în a doua parte Simfonia în Do major de Schubert. Dar acolo își are locul Gershwin. Știți, dacă Brahms ar fi trăit în America, Brahms ar fi fost influențat de folclorul american. Dacă Gershwin ar fi trăit la Viena, ar fi fost influențat de muzica ungară, asemenea lui Brahms. Despre asta este vorba, despre folclor. Știți, avem în Europa o problemă cu Gershwin.

De ce?

Tocmai ați atins subiectul. Sunteți surprinsă că eu cânt asta. Și aceasta este problema în Europa. Am avut un concert de pian în Marea Sală de Festival la Festivalul de la Salzburg. Acolo am plasat Rapsodia albastră de Gershwin între Mozart și Haydn. Acolo își are locul. Este toată muzică foarte bună. E foarte simplu. Concertul de Gershwin este unul dintre cele pe care le-am cântat cel mai des, de peste 150 de ori în viața mea. Nu e puțin.

Nu, în nici un caz! Mă bucur să descopăr cu acest prilej o cu totul altă fațetă a personalității dvs. artistice, despre care nu știam foarte multe până acum.

Da, aceasta a fost și problema lui Wilhelm Backhaus. Nu voi uita niciodată. L-am cunoscut. Mi-a scris o dedicație deosebit de frumoasă. A suferit la sfârșitul vieții sale pentru că avea voie să cânte doar Beethoven și Brahms. Nimeni nu voia altceva de la el. Și există înregistrări fantastice ale sale, din tinerețea sa, cu Ravel și Debussy. Există un CD unde el cântă cele 24 de Etude de Chopin. Virtuoz, perfect. Pe atunci nu se putea încă edita. Știți, noi instrumentiștii, în special pianiștii, avem cea mai puțină libertate. Un violonist poate cânta deja o muzică puțin mai lejeră. Un cântăreț poate cânta astăzi "O Sole Mio" și mâine "Flautul fermecat". Asta se acceptă. La noi pianiștii nu, deși toată această muzică este foarte bună!

Cântați și jazz?

Cânt mult jazz. Am avut propriul meu grup de jazz la Viena. Trebuia chiar să fac un turneu cu Oscar Peterson.

În urmă cu doar câteva zile aţi cântat Concertul de Gershwin şi la Paris, cu Orchestra Naţională a Franţei şi dirijorul Cristian Măcelaru, cu ocazia deschiderii noii stagiuni. Cum v-aţi simţit acolo şi care a fost reacţia publicului?

A fost fantastic! Iar doar cu câteva zile în urmă am cântat la Scala din Milano Concert nr. 1 de Brahms, cu Orchestra Simfonică din Milano, în deschiderea noii lor stagiuni. Este pur și simplu toată muzică bună.

Ce ediție a partiturii folosiți pentru Concertul lui Gershwin?

Salabert.

Acest aspect este important pentru orice muzician, însă ştiu că dumneavoastră acordaţi o deosebită importanţă partiturilor originale, primelor ediţii.

Da, şi îmi amintesc că am cântat, cu ceva timp în urmă, acest concert, cu o anume orchestră. Iar ei aveau o ediţie nouă, îngrozitoare, a partiturii, în care erau adăugate o mulţime de lucruri care nu veneau de la Gershwin. Dacă ştiţi înregistrarea lui Gershwin cu Rhapsody in Blue, versiunea pentru pian solo, cu însuşi compozitorul la pian, ştiţi că felul în care aces tom cânta la pian era pur şi simplu genial. Lucru valabil şi pentru Ravel. De altfel Gershwin a vrut să studieze cu Ravel. Și Ravel îl întreabă pe Gershwin: "De ce vrei să devii un Ravel de mâna a doua, când ești un Gershwin de primă clasă?" Şi a doua anecdotă frumoasă cu ei spune că Gershwin a vrut să studieze cu Ravel. Și Ravel îl întreabă pe Gershwin cât câștigă. Câți bani. Și apoi Ravel spune: "Pot să fiu eu elevul dumneavoastră, vă rog?"

Maestre Rudolf Buchbinder, dumneavoastră sunteţi şi directorul artistic al Festivalului de la Grafenegg. Cum se vede, din această ipostază, Festivalul Enescu în comparație cu alte festivaluri mari?

Fără îndoială Festivalul Enescu este pentru mine cel mai mare festival al orchestrelor. Nu doar pentru că durează patru săptămâni, ci pentru calitatea evenimentului. Prin comparaţie - Salzburg, de exemplu, nu este un festival al orchestrelor. La începuturile sale, el fiind fondat de Max Reinhardt, festivalul era dedicat teatrului și operei. Iar concertele erau adaosul de lux. Acum însă teatrul a trecut cumva în fundal. Din păcate a fost împins acolo.

Cum vă pregătiţi înaintea unui concert? Aveţi anumite ritualuri?

Într-o zi de concert, cel mai important lucru pentru mine este siesta după-amiaza. Să dorm puțin. Somnul de după-amiază înainte de concert este cel mai important. Și atitudinea de bază. Am vorbit cu Lorin Maazel, dacă tot l-ați menționat, despre emoţiile dinaintea concertelor. Pentru că odată cu înaintarea în vârstă am devenit mai senibil la asta. Astăzi sunt mult mai emoţionat înaintea unui concert decât eram acum 20, 30 de ani. Pentru că odată cu trecerea timpului îți pui ștacheta foarte sus. Dar tracul, emoţiile, nu trebuie să se vadă. Publicul nu trebuie să vadă asta. Maazel suferea şi el foarte mult de trac. Însă nu se vedea niciodată. Un om atât de sigur pe sine. Două lucruri mi-a spus el: "Rudi, două lucruri importante. Dacă ai un pian în cabina artistului, nu cânta niciodată lucrările pe care urmează să le cânți în concert. Ci altceva. Cântă ce vrei. Vreo prostie sau tâmpenie. Dar dacă repeţi acolo ceea ce cânți în concert și se întâmplă ceva în cabina artistului, va fi o catastrofă. Și al doilea, când intri pe scenă, concentrează-te doar pe primul sunet. Tot restul vine de la sine." Acesta era Lorin Maazel.

Multă lume aleargă astăzi după inovaţie şi există şi suficiente încercări de a schimba lucrurile şi în sălile de concert. Cum vedeţi dumneavoastră lucrurile în acest sens? Cum se poate păstra echlibrul între tradiţie şi inovaţie?

Sunt oameni care încearcă cu disperare să schimbe viaţa de concert în rău, din păcate. Oamenii merg la concert astăzi la fel cum o făceau acum 200 de ani. Nu s-a schimbat nimic.

Şi asta nu e o problemă?

Dimpotrivă. Tradițiile bune trebuie îngrijite. Pe cele rele trebuie să le eliminăm imediat. Nu ar trebui să încercăm mereu forţat și cu disperare să facem ceva nou. Nimic nu e demodat. Lucurile sunt fie rele, fie bune. Și Gershwin este un muzician foarte valoros, la fel de valoros ca Bach.