În 4 și 5 septembrie 2025, Orchestra Filarmonică din Rotterdam, sub conducerea dirijorului Lahav Shani, va susține două concerte cu muzică de Enescu, Wagenaar, Mozart, Dvorak și Beethoven.

Reveniți pentru a treia oară pe scena Festivalului George Enescu. Ce amintiri păstrați din vizitele anterioare?

Am amintiri minunate din ultimele concerte, atât cu Filarmonica din Rotterdam cât și cu orchestra Filarmonicii din Israel. Publicul a fost extraordinar, foarte atent și entuziast. Și faptul că am descoperit pentru prima dată muzica lui Enescu atunci când am interpretat Rapsodia Română, a fost o experiență incredibilă și m-am îndrăgostit de această muzică. Abia aștept să o interpretez din nou. Așa că, da, revenirea acum mi se pare foarte familiară.

După acest prim contact, ați mai abordat muzica lui Enescu în concertele dumneavoastră?

Încă nu, dar intenționez să reiau Rapsodia Română curând.

Până atunci, însă, veți dirija Intermezzi op. 12 de George Enescu. Cum ați descoperit această lucrare și cum o percepeți ca dirijor?

Este prima dată când dirijez această lucrare și cred că are un limbaj cu adevărat special. Îmi amintește de compozitorii romantici și post-romantici, precum Ceaikovski și Wagner, dar și de Debussy. Muzica este foarte expresivă, cu un aer ușor franțuzesc, armonic este complexă și interesantă, iar în același timp, vine din inimă. Cred că este cu adevărat o lucrare unică.

Care credeți că este locul lui Enescu în muzica universală?

Cred că muzica lui Enescu se află la granița dintre romantism și secolul XX. Este foarte expresivă, naturală și umană. În același timp, este complexă, iar din punct de vedere armonic o găsesc deosebit de interesantă.

La ediția de anul acesta a festivalului ați venit cu Orchestra Filarmonicii din Rotterdam. Ce particularități ale acestui ansamblu apreciați cel mai mult?

Foarte curând se vor împlini 10 ani de când am dirijat această orchestră pentru prima dată, și, din primul moment, ne-am înțeles minunat. A existat o chimie cu adevărat specială, iar să construiesc o relație pornind de la acel punct a fost o călătorie extrem de interesantă pentru mine. De fapt, săptămâna aceasta s-a întâmplat ceva la una dintre repetiții. Am rugat partida de violoncele să încerce ceva diferit, iar înainte să termin propoziția, știau exact ce voiam să le cer. Și era vorba chiar de Enescu, nu despre o lucrare pe care o mai cântaseră sau pe care o cunoșteau foarte bine. Am început să râdem cu toții, pentru că a devenit clar că ne cunoaștem cu adevărat… poate chiar puțin prea bine.

Programul prezentat joi, 4 septembrie 2025, la Ateneul Român, se deschide cu uvertura "Cyrano de Bergerac" de Johan Wagenaar? Ce v-a atras în mod special la această lucrare?

Da, este muzică programatică, dar într-un fel seamănă foarte mult cu stilul lui Strauss, astfel încât nu este nevoie să cunoști în detaliu povestea. Cyrano de Bergerac este un personaj plin de umor, dragoste, eroism și multe alte aspecte, iar muzica reflectă toate acestea minunat. Este o lucrare excepțională și tehnic provocatoare pentru orchestră. Cred că muzicienii sunt foarte mândri să o interpreteze, iar publicul o va iubi cu siguranță. Am cântat-o deja în turneu în Japonia și de fiecare dată a avut un mare succes. De asemenea, am înregistrat-o pentru Warner, iar albumul va fi lansat luna viitoare. Este mai mult decât o simplă descoperire - este cu adevărat o lucrare care merită să intre în repertoriu.

În Concertul nr. 5 în La major pentru vioară și orchestră de Mozart, solist este Valentin Șerban, câștigătorul Concursului Enescu 2020-2021. Care este percepția dumneavoastră asupra acestui opus concertant și cum se integrează în programul serii?

Este preferatul meu. Ei bine, Mozart se leagă de orice - de fapt, totul se leagă de Mozart. Am cântat Mozart împreună cu Bruckner, Bach, Prokofiev și Șostakovici, iar în toate aceste contexte, muzica lui se simte mereu prezentă, într-un fel sau altul. Adesea mi se pare că muzica lui Ceaikovski amintește mai mult de Mozart decât orice altceva. Bineînțeles, după pauză avem Dvořák. Din nou, un melodist minunat, ale cărui lucrări au un fel de ingredient secret. Muzica acestui compozitor reușește să atingă inima ascultătorului imediat.

Vineri, 5 septembrie, sunteți atât dirijor, cât și solist în Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Dmitri Șostakovici. Cum resimțiți această dublă ipostază într-o lucrare atât de solicitantă?

Este, într-adevăr, solicitant. Unele lucrări sunt poate chiar prea dificile pentru a putea aborda această dublă ipostază. Însă Concertul nr. 2 de Șostakovici este o partitură pe care am interpretat-o de foarte multe ori în această formulă și trebuie să spun că îmi face o reală plăcere de fiecare dată. Mai ales alături de propria mea orchestră, Filarmonica din Rotterdam, unde muzicienii mă cunosc atât de bine. Așa cum spuneam, ei știu deja cum gândesc muzica și sunt obișnuiți să lucreze cu mine în această formulă, chiar debutul meu cu orchestra a fost cu un concert de Mozart. În astfel de contexte, experiența devine asemănătoare muzicii de cameră: îi obligă pe muzicieni să ia inițiativa. Sigur, la repetiții, în multe momente din partitură dirijez efectiv, dar în cea mai mare parte, orchestra trebuie să asculte și, mai ales, să anticipeze. Acesta este, de fapt, secretul: încrederea reciprocă. Dialogul nostru este bazat pe înțelegere și pe această intuiție comună.

Care sunt principalele provocări ale acestei duble ipostaze?

A cânta la pian este, desigur, o provocare, dar nu simt că devine mult mai dificil atunci când dirijez în același timp. De fapt, sunt atât de obișnuit să ascult orchestra și să anticipez ce urmează, încât aproape că mi se pare firesc să combin aceste două roluri. De multe ori trebuie să-mi reamintesc: "Acum ești pianistul, concentrează-te pe asta. Ai încredere, orchestra este cu tine." Și tocmai această încredere face ca experiența să fie una extraordinar de plăcută. Pentru mine este o adevărată bucurie.

Ați avut ca model sau sursă de inspirație un mare pianist-dirijor al trecutului sau prezentului care v-a determinat să explorați această cale?

Ei bine, cea mai mare sursă de inspirație pentru mine - și nu doar în această privință - a fost, fără îndoială, Daniel Barenboim, de la care am avut atât de multe de învățat. Îmi amintesc că, atunci când l-am întâlnit, l-am întrebat direct ce părere are despre a cânta și a dirija în același timp. El mi-a spus că ar fi bine să continui să cânt la pian și să nu renunț la asta. Când însă am insistat pe tema dublului rol, mi-a răspuns: "Sfatul meu este să nu faci asta." Am rămas surprins. A făcut o pauză de câteva secunde și apoi a adăugat: "Decât dacă îți dorești cu adevărat." Și cred că acesta este un sfat extrem de înțelept. Pentru că este, într-adevăr, foarte dificil să rămâi într-o formă bună ca pianist și, în același timp, să dirijezi și să îmbini aceste două lumi. Dar eu îmi doresc atât de mult și îmi place atât de mult, încât sunt dispus să depun efortul necesar. Merită pe deplin.

În opinia dumneavoastră, până unde se poate merge în istoria muzicii cu acest dublu rol de solist și dirijor? Până la ce compozitori credeți că se pot aborda lucrările în această formulă și unde se află, după părerea dumneavoastră, limitele ei?

Cred că totul se rezumă la două aspecte. În primul rând, la încrederea și înțelegerea reciprocă dintre dirijor, solist și orchestră, iar în al doilea rând, la timp - cât timp ai efectiv pentru a pregăti lucrarea împreună cu orchestra. Unele partituri sunt atât de complexe, încât nu este suficient să le explici doar în repetiții, ci ai nevoie de un proces mai aprofundat. Pe de altă parte, de exemplu, am interpretat împreună cu Filarmonica din Rotterdam Concertul nr. 3 pentru pian de Prokofiev la BBC Proms și l-am și înregistrat și trebuie să spun că nu a fost deloc atât de complicat din perspectiva colaborării. Desigur, partitura este extrem de dificilă din punct de vedere pianistic, dar combinația cu orchestra nu mi s-a părut o provocare ieșită din comun. De aceea cred că, în cele din urmă, aproape orice este posibil. Dacă îți dorești cu adevărat și crezi în această formulă, vei găsi întotdeauna o cale de a o face să funcționeze.

Dintre simfoniile beethoveniene, de ce ați ales "Eroica"?

E greu de dat un răspuns precis. Tot ce pot spune este că de fiecare dată când ascult această lucrare am senzația că este, poate, cea mai mare capodoperă scrisă vreodată. Chiar primele acorduri sugerează deja nașterea unei noi ere în muzica clasică, dar păstrează totodată rădăcini clare în stilul lui Haydn. Iar odată ce începe secțiunea de dezvoltare din prima parte, devine evident că intrăm într-un teritoriu complet nou. Un nou început la începutul secolului al XIX-lea, dar și ceva care rămâne nou și astăzi. Este o muzică plină de pasiune și de o intensitate aproape obsesivă - un strigăt, o nevoie de expresie, de salvare. Există o umanitate profundă în aceste pagini, ceva care le face deopotrivă copleșitoare și perfecte. Și de aceea cred că e genul de lucrare la care trebuie să revii mereu.

Privind spre viitoarea preluare a Orchestrei Filarmonicii din München, ce proiecte sau idei artistice doriți să dezvoltați în următorii ani? Știu că Sergiu Celibidache a fost aproape 20 de ani dirijor permanent al acestui ansamblu.

Sunt mulți muzicieni care au cântat sub bagheta lui Sergiu Celibidache și, bineînțeles, le place să îmi împărtășească povești despre acele experiențe. Din păcate, eu nu am avut ocazia să-l întâlnesc niciodată și nici să-i ascult un concert - eram prea tânăr la acea vreme. Există însă o legătură și prin Filarmonica din Israel, unde Celibidache era deja, încă din anii 1950, unul dintre cei mai apreciați dirijori invitați. Venea aproape în fiecare an. Îmi amintesc că muzicienii mai în vârstă îmi povesteau cum mergea la ei acasă, le dădea lecții sau îi îndruma în muzica de cameră. A fost, așadar, o figură extrem de influentă în această privință. Cu Orchestra Filarmonicii din München, acesta este doar începutul pentru noi și încă explorăm repertoriul împreună. În ultimii doi-trei ani am interpretat deja Bruckner - la München, desigur, trebuie să cânți Bruckner -, dar am cântat și Ceaikovski, Bach, precum și un întreg program de muzică contemporană din secolele XX și XXI. Am început cu Simfonia Fantastică și Ravel, și am adus chiar și muzică israeliană, precum cea a lui Paul Ben Haim. Sunt foarte fericit să văd cât de flexibilă este această orchestră, cât de curioși sunt muzicienii și cât de deschiși să abordeze orice tip de muzică. Când interpretăm, de exemplu, Bruckner, este o adevărată plăcere - nu doar pentru sunetul lor, ci și pentru că iubesc cu adevărat această muzică. Au o afinitate specială față de ea și se simte clar că o înțeleg profund.

Dincolo de muzică și de scena de concert, ce hobby sau activitate vă aduce cea mai mare bucurie?

Hobby-ul meu este să petrec timp cu familia, mai ales cu fiica mea, care are aproape un an și jumătate. Din păcate, săptămâna aceasta nu este aici - a rămas acasă cu mama ei -, dar ne vom reuni săptămâna viitoare. Dacă ar fi un lucru pe care mi-aș dori să-l am mai mult în viața mea, ar fi mai mult timp petrecut alături de familie.