ACUM:
17.00
Perpetuum mobile
Actualitate, muzică bună, educație și ... un tonus optimist la final de zi.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Interviuri Înapoi

AUDIO. "Eu știu să mă bucur", spune Felicia Donceanu la 90 de ani

Publicat: joi, 28 Ianuarie 2021 , ora 10.58


Felicia Donceanu este compozitoarea unui număr impresionant de lucrări răsfirate ȋntr-o paletă diversă de genuri, manifestând o predilecție anume pentru voce. Ȋntreaga sa creație e călăuzită de versurile poeților preferați, cu care vibrează la modul cel mai intens ȋntr-o muzică dominată de melodie, rafinament coloristic și spumoase efecte de scenă. Daca arta sa are darul de a comunica vibrant și sincer, interviul pe care i l-am solicitat pentru aniversarea vârstei de 90 de ani (la Polifonii, 28 ianuarie 2021, ora 13.05) arată energii tinerești nealterate de trecerea timpului. Care ar fi rețeta? Eu știu să mă bucur ȋmi răspunde dezarmant Felicia Donceanu pe parcursul unui dialog presărat cu amintiri și reflecții.


Stimată doamnă Felicia Donceanu, dați-mi voie să vă spun la mulți ani cu sănătate, să rămâneți cu aceeași vervă, cu aceeași putere de muncă și cu o febrilitate a minții ce v-a caracterizat o viață întreagă! Pentru început, cum vă simțiți în această zi? Ce faceți?

Uite, draga mea, să-ți spun din capul locului, așa… prin la mulți ani… îți pun acum eu o întrebare… mulți ani… Ce înseamnă mulți? Câți ani îmi proorocești, îmi dorești? Hai, spune-mi un număr de ani, că la 90 de ani trebuie să te fi hotărât la ceva? Dacă spui mulți, te-ai gândit deja. La cât? Un an, doi, zece. Câți?


Și 20.

Cine-mi urează mulți ani la această vârstă? În mod automat așa se spune. Întreb și eu, câți îmi dai, câți îmi dorești sau îți asumi răspunderea să ai grijă de mine!


Absolut! Cu mare drag.

Vezi, e foarte imprudentă această urare!


Din vocea dumneavoastră observ că sunteți tonică, luminoasă.

Bat suta.


Absolut!

Sigur că da. Am văzut acum pe facebook pe Cella Delavrancea povestind la Academie - împlinise și ea 100 de ani. Era impresionantă. Ea era foarte romantică, romanțioasă. Dar, totuși, eu aș vrea să fiu ceva mai zdravănă, așa, mai bărbată. Ea era foarte feminină oricum, eu nu sunt.


Doamnă Donceanu, eu vă doresc acești mulți ani să fie sănătoși și în putere, clar! Această emisiune a fost preludiată de o versiune a liedului Pașii, pe care l-ați inclus în Cântece pentru Til, pe versuri de George Călinescu. E o muzică narativă, așa că vom parcurge și câțiva pași care, iată, s-au adunat în cele multele decenii ale dumneavoastră. Aș vrea să încep însă de la o constatare: indiferent de unde au plecat pașii, unde au ajuns, pe unde s-au învârtit, ce uși au deschis acești pași, un lucru e constant pentru dumneavoastră - cântecul v-a însoțit mereu. Cântecul înseamnă deci poezie și muzică. De unde această legătură?

Mi-a plăcut să citesc poezie. Să citesc. Să fac și eu niște rime, asta e altceva. Mai ales, am făcut epigrame, că acolo m-am priceput. Dar am citit poezii și poezia se cântă ea singură, nu știu, cel puțin mie, prin ritm, prin muzicalitate, prin imagine, pentru că eu și vizualizez foarte mult versul. Însă, acum, dă-mi voie să spun, apropo de pas, Pașii s-au cântat mult. De obicei, l-au cântat sopranele, cu toate că nu e foarte simplu. Știu atât, că atunci când era Arta Florescu în Conservator sau prin comisii, nu știu, era foarte revoltată și spunea că Pașii nu trebuie cântați de femeie, și a pus pe nu știu care tenor să cânte Pașii, și au mai cântat-o și alți tenori.


În emisiunea de astăzi am prezentat versiunea pentru vioară și pian pe care ați făcut-o special pentru Diana Jipa și Ștefan Doniga.

N-am făcut-o eu! Asta a fost surpriza pe care mi-au făcut-o ei, alegând să facă un duet pe Pașii… cu pizzicatelealea, în sfârșit… Asta a fost o surpriză pe care ei mi-au făcut-o. Nu-i versiunea mea, dar au păstrat și linia melodică…


Da, normal. Mi se pare o frântură, e o miniatură extrem de expresivă, și de dulce, și de caldă. Sunteți un om cu o căldură sufletească absolut excepțională…

Emană, emană…


Da, pe lângă vervă. Mi-ați propus să începem incursiunea în creația dumneavoastră cu Cântece de fată frumoasă, lucrare scrisă în 1974, cred.

Nu prea țin evidența, dar, în sfârșit, așa trebuie să fie; pe partitură e scris. Versiunea asta este originală, cu marimba și corn englez și cântată de Adina Iurașcu. Cred că pe asta o aveți.


Asta o difuzăm.

Acum am aflat că au luat-o și cei de la Cluj pentru că s-au inspirat pe care-l fac după CD-ul ăla scos de radio acum niște zeci de ani. Acolo sunt foarte multe lucrări de-ale mele făcute pe un disc.


Doamnă Felicia Donceanu, am început ediția aniversară cu Cântece de fată frumoasă, în care se invocă soarele, dar soarele este invocat neapărat de o fată frumoasă și norocoasă. Există o similitudine între viața dumneavoastră și această creație?

Similitudine?


Da. Frumoasă și norocoasă.

Eu norocoasă sunt, frumoasă, nu știu. Alții să spună! Eu sunt simpatică. Asta, da.


Muzica este comunicativă și ancorată în folclor. Adică, soarele ăsta este invocat de pe un pământ românesc, foarte clar, și prin versurile populare.

Toată creația mea este născută, cumva, necunoscând prea bine folclorul - ăsta există în venele mele, în sângele meu, în sufletul meu… tot ce este românesc, categoric. Asta, da.


Toată creația pare guvernată de versuri, de imagini poetice sau picturale din natură sau chiar și creațiile care sunt scrise doar pentru instrumente, chiar și creațiile instrumentale. La ce v-ați gândit când ați scris Inscripții pe un catarg pentru harpă solo?

Eee, la ce m-am gândit! Asta este o lucrare mai specială. Catargul reprezintă mama mea. Inscripții pe un catarg… asta este o lucrare dedicată mamei mele.


Cum era mama dumneavoastră? Ce imagini păstrați în memoria dumneavoastră?

În primul rând ea, până la Sfânta Maria, care este sfânta la care apelez eu… dar întâi și-ntâi o rog pe mama. Mama înseamnă ceva pentru mine. Eu exist așa cum sunt pentru că mama era o ființă cu totul deosebită din toate punctele de vedere.


Ea a fost prima care v-a îndrumat pașii spre muzică?

Ar fi vrut, dar n-a prea reușit pentru că eu eram destul de neastâmpărată. Mama cânta frumos la pian, dădea lecții de pian,a fost și profesoară de muzică, a avut o voce superbă, de soprană lirică. N-a putut să-și facă visul pentru că tata era gelos, dar, sigur, de la mama am moștenit toate cele bune… și de la tata. Mama avea așa o voință de fier, dar ascunsă într-o făptură foarte fragilă. Însă, aceste Inscripții pe un catarg… pentru că este ca o ambarcațiune cu catarg. Catargul stă mereu ridicat și suflă vântul, dar catargul ăsta nu se pleacă niciodată. Lucrarea este inspirată și mai ales cântată de Stana Bunea, care, iarăși, reprezintă ceva în biografia mea, foarte mult.


Știu că adeseori intersectarea și comunicarea cu interpreți de frunte ai noștri v-au dozat și mai puternic inspirația.

Da, sigur că da. Bunăoară, cu Georgeta Stoleriu.


Da, la ea voiam să ajung!

Da, Georgeta Stoleriu... datorită impactului pe care l-am avut cu Georgeta, eu am putut să creez, în sfârșit, Testamentul. Pentru că eu eram copleșită de mesajul ăsta. Mi se părea că nu mai pot. Și Geta numai s-a uitat și mi-a vorbit într-un anumit fel, tocmai Testamentul, aproape poruncitor. M-a înfiorat.


Vorbim acum despre ciclul de lieduri Cântând cu Ienăchiță Văcărescu, un ciclu alcătuit din patru lieduri care se termină cu acest Testament de un dramatism extraordinar, făcut prin mijloace simple. Cu acest ciclu de lieduri ați fost premiată de Academia Română în 1984. Iată, un moment norocos, un moment fericit. Vreau să deschideți cutia de amintiri și să evocați și alte întâlniri fericite.

Fericite sunt întâlnirile cu câțiva interpreți cu care am luat contact direct - Georgeta Stoleriu cu formația pe care a avut-o la început, se numea Grupetto, unde intra și Nicolae Maxim cu flautul; pe urmă, a devenit Studioul de muzică veche, unde este Anda Iarosevici și Marta Joja la spinetă și Robert Dumitrescu la cealaltă gambă.


Chiar Zoe Dumitrescu Bușulenga spunea despre acest ciclu de lieduri că-ntre arta modernă a Feliciei Donceanu și arta cu parfum de vechime a lui Ienăchiță Văcărescu s-a produs o întâlnire fericită, de zile mari, care ne-a dat o veritabilă operă de artă și socotim un memorabil act de cultură. Desigur că în anii '80, ați compus aceste lieduri care au fost precedate în anii '70 de Ponti Euxini Clepsydra, Mai sunt încă roze, de Două serenade, de acele Cântece de fată frumoasă, de Palimpsest și Trei verbe. Doamnă Donceanu, să mergem puțin cu amintirile mai la începutul carierei și să-mi spuneți cum erau lecțiile cu Mihail Jora?

Îmi vine să râd! Lecțiile erau furibunde. Eram foarte politicoasă și reverențioasă, dar el a văzut că mie nu-mi intră-n cap anumite lucruri și-atunci m-a lăsat în pace, să fac după capul meu... să nu mai spun împrejurările când mergeam la el... îmi ceda camera lui de lucru, pentru că eu nu aveam pian acolo unde stăteam și cât pleca el să joace bridge, sau așa ceva, aveam camera lui de lucru la dispoziție și-mi arăta și sertarul unde găsesc țigări. Lucram acolo. Pe urmă, da, s-a lămurit că eu trebuie să scriu totuși cumva, să compun, așa după cum mă duce mintea, instinctul. Rămăsesem corigentă la contrapunct, cu maestrul Buicliu și atunci maestrul Jora i-a spus: "Las-o în pace, să facă după capul ei, că niciodată n-o să înțeleagă, n-o să-nvețe!" Și așa m-a lăsat în pace. Așa că tot ce contrapunct e făcut așa, nu știu cum, dar cumva.


După propriile legi și după propriile cerințe interioare!

Da. Nu pot să teoretizez prea mult,cu toate că dacă mi-aș pune mintea ce teorii aș mai face despre multe, multe lucruri.


Știu că mai întâi ați dat la actorie, la secția regie.

Nu actorie, nu. La Regie. Și ca să fi făcut regie, am dat examen și am trecut întâi prin coregrafie, pentru că mie mi se părea, de acolo de unde eram eu, din Bacăul meu natal, că pentru o regie trebuie să știi și ceva coregrafie. Și n-am vrut neapărat să învăț eu să devin balerină, că nu era cazul, dar am experimentat pe altele. Făcusem eu și coregrafii. Și când m-am dus acolo, era o comisie de care nici nu auzisem - Mitiță Dumitrescu, Floria Capsali... imaginează-ți. Și am țopăit acolo, m-au pus să țopăi. Eu le-am spus că am făcut șah, am făcut și muzică, le-am descris acolo. Ei au văzut că ori sunt puțin mai, așa, mai șuie sau o fi ceva... și au chemat pe cineva, pe o persoană, să asiste. A venit o persoană, nu știam cine este, un domn înalt, voluminos, cu ochelari cu ramă neagră și m-a chemat să merg și-n camera de alături. Și, în sfârșit, acolo era sediul Conservatorului pe vremea aia, în Piața Amzei. Și m-au dus acolo să cânt. Ce să cânt? Ce-ai compus. Și m-am așezat la pian. Nu era deloc intimidată de mărimi, deloc, nici astăzi nu sunt deloc. Am ajuns la cine era rectorul Institutului, Breslașu... am ajuns la institut și de la regie am ajuns, până la urmă la muzică, că mă plictiseam. Multe sunt de spus, haioase de tot.


Clar, norocul a fost un atu în viața dumneavoastră! Sau destinul.

Destinul, categoric.


Sonata pentru vioară și pian pe care ați compus-o în timpul studiilor cu Mihail Jora, ați revizuit- vreo 10 ani mai târziu și a fost prima audiție publică din creația dumneavoastră. Cum v-ați simțit?

Cred că a cântat-o un violonist...


Gheorghe Hamza.

A fost publicată, într-adevăr, au cântat-o și acești doi tineri inimoși, Diana Jipa și Ștefan Doniga. Ei au scos și cd-ul ăla cu cocoane compozitoare...


Doamnele muzicii românești.

Da, dar eu le spun cocoane, cocoanele colege. Și au făcut ei versiunea asta din Pașii, cu pizzicate, foarte drăguțe chestii, ca piese de bis. Acum, să spun o chestie foarte nostimă... e și tipărită Sonata op.1 nr.1... și-acum, și ei dar și eu mă gândesc, dar oare când o scriu și pe a doua? Nu știu, dar trebuie... dacă am numerotat, ar trebui să urmeze, nu? Mie-mi place foarte mult acasă la mine, da.


Acolo e universul dumneavoastră. Cum arată universul dumneavoastră de acasă?

Formidabil arată.


Vă înconjoară toate obiectele din casă pe care le înfrumusețați, la care le adăugați o căldură sufletească, o emoție deosebită. Știu că aveți și un flaut al tatălui.

Da. Acum am și niște statuete. Într-un raft sunt câteva enciclopedii și am trei, hai să le spun bibelouri, trei rățuște. Sunt așa de nostime! Și le-am spus "enciclopedistele" mele, pentru că stau drept pe enciclopedii, se lovesc ca nuca-n perete, dar sunt acolo și eu mă distrez teribil.


Aveți un fel de-a fi foarte vesel, tonic, optimist.

Nu sunt optimistă, nu. Sunt tonică, da, pentru că probabil că sunt un om sănătos pe dinăuntru.


Cum v-ați menținut această sănătate pe dinăuntru?

Știu să mă bucur și știu să mă joc. Eu, tot timpul, mă joc într-un fel sau altul. Totul este cu bucurie, asta îmi este natura, de la mama, de la tata... zodia, să nu mai vorbim despre zodii.


O bucurie absolut extraordinară o emană și arietta pe care ați scris-o pe versuri de Ion Minulescu pentru Georgeta Stoleriu și faimoasele ei studente, Liliana Nichiteanu, Felicia Filip, Irina Săndulescu Bălan, Ruxandra Donose. Țin neapărat să difuzăm și această muzică!

Da, da! Cred că era Luminița Constantinescu pe atunci la radio, așa îmi amintesc. În orice caz, am fost solicitată să scriu ceva. Geta era în vogă și eu mă aflam pe undeva, tot printre. Era o emisiune "Vă place opera", la radio. Și, să scriu eu ceva pentru Georgeta și discipolele ei de atunci, elevele ei.


Prin anii '85, pe atunci.

Cam așa. Și-atunci mi-am imaginat, că le cam știam cum sunt ele - toate erau frumoase - și mi le-am închipuit îmbrăcate într-un anumit fel... și-atunci am scris aceste chestii pentru fetele astea, cu parfumul Guerlain, pe care-l iubeam foarte mult. Și mamei îi plăcea tot Guerlain... în sfârșit, se leagă multe. Și Geta a distribuit vocile acestor patru ... ...., cu care cânta, deci știa foarte bine care este mai alto, mai soprană.


Doamna Donceanu, v-a plăcut să călătoriți, să ieșiți?

Mi-ar fi plăcut, dar cum să mă duc. Dacă aș fi fost destul de înțeleaptă, aș fi strâns bănuț cu bănuț și mi-aș fi cumpărat un trăbănțel - sigur aș fi condus foarte bine - și să străbat țara.


Doamna Donceanu, dumneavoastră, autoarea atâtor lieduri, a unui număr impresionant de muzici, aspirați la un trabant?

Vai de mine, e foarte comod. Sora mea a avut trabant și a făcut nu știu cât din țară. Eu să fi avut trabant, să fi colindat așa, să-mi cunosc țara... asta este poate cea mai mare suferință a mea, că nu-mi cunosc țara decât din povestite, din ilustrate. Asta este marea mea suferință!


Dar Bucovina o cunoașteți.

Da, dar totuși prea puțin. Bine, că mi-am făcut acolo oaza mea, în Câmpulung, pe care am reușit să o dobândesc cumpărându-mi un mic apartamențel pe banii câștigați de la cartea cu Clopoțelul cel isteț. Mă duc vara acolo, uneori. Anul ăsta nu m-am dus, pentru că acolo e tare multă pandemie și vecinii mi-au spus să stau frumușel acasă, aici. Dar locul meu de veci, să se știe, acolo este, la Câmpulung.


Nu pot să cred!

Ba da. Și mi-am făcut ca Pușkin. Mi-am ridicat un monument acolo, să fie.


Știu că sunteți și o pictoriță.

Nu pictoriță... umblu cu bidineaua, și cu culoarea, și cu creionul. Păi dacă mâna nu vrea să se astâmpere, și dacă nu fac una, fac alta. Sau spăl vase. Îmi place să spăl vase extraordinar... Ai rămas cu gura căscată?


Puțin.

Îmi place să spăl vase, ai auzit? Îmi place să spăl vase.


Vă deconectează această muncă... casnică.

Acolo, dacă ai ști, umblând cu apa...


Acolo se nasc ideile?

Da, dragă. Acolo compun. Nu-ți spun cât compun în timp ce spăl vase sau curăț cartofi. Mâna-mi merge și este o legătură, sigur că da, între mână și creier. Acolo compun, acolo se naște embrionul de muzică.


Și Remember, melodie pentru vioară și pian, unde s-a născut?

M-au autofurat, pentru că este motivul pe care l-am întrebuințat în poemul Yolanda - l-a cântat Georgeta Stoleriu. Și acolo este acest motiv, pe care nu pot să-l las tot așa, numai cu voce, și l-am transpus pentru vioară și pian și care mi-l cântă dumnezeiește o pereche de tineri interpreți.


Am trecut succint prin marea familie a Feliciei Donceanu cu interpreți excepționali. Acum cred că e momentul să vă pun o întrebare mai delicată.

Mă sperii de la început. Încerc să fac față.


Cum v-ați simțit în generația dumneavoastră de compozitori? Adică, cum v-ați simțit față de colegii dumneavoastră cu câțiva ani mai mari, începând de la Berger, la Olah, la Capoianu?

Foarte bine m-am simțit. Deloc stânjenită. Ei cred că m-au apreciat. I-am privit și considerat cu mare admirație, cu talentul lor, cu opera lor, cu știința lor de carte mai ales și pe cei care sunt de-o generație cu mine. Și mă bucur, te rog să mă crezi, de câte ori s-a scris o muzică frumoasă, bună, m-am bucurat și mă bucur în continuare. Ah, mă gândeam bunăoară, dacă am auzit o lucrare foarte frumoasă, mă gândeam, vai, dac-aș fi scris-o eu! Da, mă bucur foarte tare, efectiv mă bucur.


Privind așa, în mare, evoluția dumneavoastră... clar, intuiția către poezie, către imagine... intuiția v-a fost elementul guvernant, elementul care v-a ghidat. Aș vrea să dau niște titluri din anii '90, titluri din creația dumneavoastră - Monodia, Pater Emon, Colind laic, Stabat Mater, Salve Regina, Doină și joc, Două cântări... Ei bine, în ultimul deceniu, în ultimii ani, lucrările dumneavoastră vizează voce însoțită de orchestră și au desfășurări mult mai ample. La ce lucrare să ne oprim?

O lucrare pe care am scris-o acum 10 ani și încerc să-mi amintesc ce se întâmpla atunci... nu știu, în lume se întâmpla ceva... că am alcătuit această lucrare, Salbe, dintr-o motivație anume. Și am structurat-o pe "Vreme trece, vreme vine" ca motiv.


Din Glossa eminesciană.

Da. Și am avut o idee destul de năstrușnică, să întrebuințez în diferite limbi - și germană, și franceză. E un amalgam. Foarte, foarte isteață, zic eu, a fost ideea de a face această lucrare, cântată și-așa, și-așa, câteodată numai în românește, apoi tradusă. Dar, în orice caz, finalul este... nu știu cum să spun... mi-e frică de acest final. Dumnezeu tace! Și de asta eu sunt speriată, îți mărturisesc, pentru că eu am ceva, niște calități premonitorii din naștere și le-am verificat în anumite momente. Ce se întâmplă? De ce am vibrat eu în felul ăsta? De ce? Că n-am vrut!


Să ne îndreptăm atenția către finalul emisiunii, la una dintre ultimele lucrări, ce poartă titlul La piatra de hotar, unde nu mai aveți o voce solistă, ci un narator și orchestră.

E un text pe care l-am scris la Câmpulung, evocând niște momente din istoria modernă a țării noastre, personajul fiind un personaj care a existat în familia mea; adică așa s-a întâmplat cu acel Dumitru și a avut sfârșitul pe care eu îl rostesc în proza respectivă... și pe care, comentez prin muzică, tot ce am spus în versuri. Aici, nu spun în poezie ceea ce am spus în muzică, ci invers am făcut.


Știu că sunteți un om foarte interesat de evenimente, sunteți un om ancorat în realitate. Doamnă, ce vă face plăcere în momentul de față și ce vă enervează cel mai mult?

Eu mă uit mult la televizor. Îl las acolo, nu trebuie să mă uit tot timpul. Eu îmi văd de treabă, ăla merge, merge și mă mai așez în fața lui să văd ce se mai spune, ce se mai întâmplă și sunt foarte atentă și la crainicii care vorbesc, și cum sunt îmbrăcați, și ce spun, și cum mă enervează acum un tic verbal apărut acum. Vrei să ți-l spun? Un personaj politic, orice spunea era cu "deci". Și nu mai scăpai de "deci", parcă era o concluzie la orice. Acum, orice se justifică, se scuză cu "din păcate". Acuma e totul "din păcate".


Am intrat în epoca lui "din păcate".

"Din păcate", asta e un fel de scuză, că s-a întâmplat nu pentru că eu sunt de vină, dar, "din păcate", s-a întâmplat, așa impersonal, s-a întâmplat.


Să răsturnăm această formulă și să zicem "din fericire".

Ei, da. Dar-ar Domnul să se întâmple niște lucruri pentru care să putem spune "din fericire"! Ar fi grozav!

Interviu realizat de Monica Cengher