Cu prilejul sărbătoririi a 105 ani de la primul spectacol al instituției, Opera Naţională Română din Cluj-Napoca a prezentat în zilele de 24-25 mai 2025, premiera noii producţii a operei "Aida" de Giuseppe Verdi.

Primul teatru liric românesc a fost înfiinţat la Cluj-Napoca în 1919, iar spectacol inaugural al acestuia a avut loc în 25 mai 1920. A fost prezentată opera "Aida" de Giuseppe Verdi, primul director al instituţiei, tenorul Constantin Pavel, apărând pe afiş atât ca regizor al producţiei, cât şi în calitate de interpret al rolului Radames. Pentru anul centenar al instituţiei, a fost planificată o nouă producţie a operei "Aida", dar aceasta a fost amânată din cauza pandemiei şi reprogramată pentru anul 2025. Astfel, în zilele de 24 şi 25 mai au avut loc primele două reprezentaţii - premiera şi spectacolul aniversar. La invitaţia managerului instituţiei, am fost prezentă în ambele date.

Regia, lighting design-ul şi conceptul video sunt semnate de Rareş Trifan, artist cu studii în domeniul teatrului muzical atât în ţară, cât şi în Statele Unite ale Americii. Aş menţiona şi că instituţia clujeană se poate mândri cu doi regizori angajaţi (Rareş Trifan şi Mihaela Sandu), artişti de certă valoare. Cei care cunosc spectacolele realizate de Rareş Trifan ştiu că este autorul unor super-producţii (precum Forţa destinului, Turandot, Macbeth sau Fata din West), ce au la bază o documentare aprofundată şi care relevă o foarte bună cunoaştere a partiturii. Regia lui nu şochează şi nu forţează limitele cântăreţilor, ci suprinde plăcut prin ideile sale şi pune preţ pe acordul dintre muzică şi text, respectiv dintre interpretarea muzicală şi mişcarea scenică, cu o relaţionare firească între personaje. Trifan este mereu un creator modern, în pas cu noile cuceriri în domeniul scenotehnicii, spectacolele sale fiind deosebit de complexe şi dificile din punct de vedere tehnic. Din caietul program aflăm câteva detalii legate de viziunea sa: "Aida este o iluzie construită într-o lume unde cerul şi pământul se oglindesc necontenit. Pentru vechii egipteni, Nilul era dublat în cer de Calea Lactee; sufletul nu călătorea doar pe ape, ci și printre stele, purtat în barca solară a eternității. Piramidele, ancorate în nisip, replicau centura lui Orion - semn al legăturii de neclintit dintre viață și cosmos. Un exemplu al orientalismului european, libretul precizează doar că acțiunea operei are loc "în Egiptul antic, în vremea faraonilor". Deşi aparent vag, acest detaliu indică limpede că drama trebuie înţeleasă ca mit, nu ca istorie sau antropologie. Decorul lui Adrian Damian și costumele Luizei Enescu urmează această direcţie, propunând o estetică ce nu reconstituie, ci evocă. Aşadar, decorurile poartă semnătura lui Adrian Damian, un scenograf de mare valoare, ce foloseşte cu succes tehnologiile multimedia. Echipa de creaţie a fost completată de Magdy Hawash (co-autor al conţinutulu video), Luiza Enescu (creatorea costumelor) şi Dan Haja (semnatar al coregrafiei). Încă din Preludiul operei prătrundem în universul magic al Egiptului antic, balerinii întinşi pe podea (o mare platformă în pantă utilizată în mai multe scene, ce ajută la o mai bună vizualizare a acţiunii) executând mişcări ce sunt reflectate de o folie imensă de oglindă, astfel încât dau impresia unor fresce în continuă schimbare. Simbolurile Egiptului antic sunt prezente în permanenţă, fie că e vorba de pereţi scrişi cu hieroglife, de imagini, întruchipări sau statui supradimensionate ale zeităţilor, ori de cromatica şi stilul inspiratelor costume. Am remarcat reprezentările zeului Anubis (omul cu cap de şacal, paznicul mormintelor) sau a crocodilului din aur. Acesta din urmă, în mărime naturală, teleghidat, intră în scenă mai întâi în actul II, ca animal de casă (purtat în lesă), în timpul duetului Amneris - Aida, când prinţesa geloasă o ameninţă pe sclavă; reapare în scenă, în actul final, dându-i târcoale prinţesei. Tot din caietul program aflăm de la regizor că "crocodilul sacru de aur devine emblema dualismului fundamental care străbate întreaga lume egipteană: protecție și distrugere, viață și moarte, putere şi pierzanie. El însoțește destinul lui Amneris ca o forţă divínă înşelător protectoare, dar care, în cele din urmă, o devorează. Aşa cum iubirea ei pentru Radames o consumă, crocodilul devine simbolul unei energii care susține și mistuie în același timp - o prezenţă strălucitoare, neliniştitoare și fatală." Oglindirea are rezultate impresionante, efectul fiind utilizat în diferite scene, reflectând apa Nilului, deşertul, grădinile sau, trupurile celor doi îndrăgostiţi ce par a pluti în spaţiul cosmic (scena finală). Elementele de recuzită sunt multifuncţionale - spre exemplu, făcliile devin şi vâsle într-o scenă inedită cu soldaţii ce pleacă la război. Un scrib consemnează povestea, fiind prezent în scenă la începutul şi la finalul operei. Ce lipseşte? Tabloul Triumfalului este rezolvat parţial din punct de vedere regizoral, din cauza unor manevre tehnice ce nu au putut fi clarificate în timp util; pentru a se evita incidentele, nu s-a mai putut realiza mişcarea scenică dorită. Să nu uităm că primul teatru liric românesc ajunge să fie ultimul renovat, astfel că în prezent co-există aparatura modernă pentru lumini, sunet şi video cu o infrastructură depăşită, lipsită de orice mecanizare; să sperăm că la o proximă reprezentaţie se va completa acest tablou. Coregrafia lui Dan Haja este perfect încadrată în conceptul regizoral, pornind de la Preludiu, continuând cu dansul de la scena 2 din actul I în care o balerină-fluture însoţeşte vizual cântul Marei preotese, dar şi cu marele moment coregrafic din cadrul Triumfalului (foarte bine executat de balerinii Operei). O ultimă menţiune despre partea vizuală - lighting design-ul fascinează prin superbul colorit, dar şi perfecta armonizare cu acţiunea sau stările personajelor.

Două distribuţii solistice au fost alcătuite pentru serile de 24 şi 25 mai. În seara premierei, soprana Paula Iancic (solistă a Operei timişorene) a debutat remarcabil în rolul Aidei, fiind artista care a dominat scena pe întreg parcursul spectacolului. Minionă, cu o constituţie aparent firavă, Paula Iancic posedă o voce deosebit de sonoră în toate registrele, omogenă, cu o foarte bună tehnică ce îi permite să construiască fraze lungi ce dau cursivitate discursului muzical. În vârstă de 31 de ani, tânăra artistă dovedeşte că are deja maturitatea vocală necesară abordării rolurilor de o asemenea anvergură. Aş puncta şi că în finalul duetului cu Amonasro a fost de-a dreptul înduioşătoare. Parteneri de încredere i-au fost Daniel Magdal (Radames) - experimentatul tenor al Operei bucureştene şi mezzosoprana Liza Kadelnik ce a interpretat cu sensibilitate rolul Amneris (nu în debut, dar pentru prima dată pe scena Operei clujene, instituţie în care este angajată). Baritonul Florin Estefan şi-a construit cu atenţie rolul Amonasro, cu expresive nuanţări în funcţie de discursul dramaturgic. O impresie bună au făcut şi Corneliu Huțanu (Ramfis) şi Petru Burcă (Regele), doi dintre başii binecunoscuţi ai instituţiei. Prezenţi în ambele seri, tenorul Florin Pop (Mesagerul) şi soprana Roxana Șelariu (Marea Preoteasă) au demonstrat că ştiu să acorde atenţia cuvenită şi rolurilor episodice.

În seara aniversară (25 mai) am urmărit o distribuţie internaţională, spectacolul fiind precedat de o alocuţiune a managerului instituţiei - Florin Estefan şi a prefectului judeţului Cluj - Maria Forna; instituţiei i-a fost acordată o diplomă de onoare pentru cei 105 ani de existență. Cu o bogată paletă de culori vocale şi un convingător joc scenic, soprana germano-americană Miriam Clark (Aida) a fost o redutabilă parteneră pentru mezzosoprana timişoreană Judit Kutasi (Amneris). Cu o carieră relevantă ce a purtat-o până la MET, Kutasi întruchipează extrem de veridic personajul, stăpânind excepţional rolul, iar acesta pe ea. Ne-a oferit o prestaţie de o mare măiestrie vocală şi actoricească, jonglând natural cu diferite stări şi emoţii - aroganţă, gelozie, dragoste, durere -, culminând cu o redare copleşitoare a scenei Judecăţii. Un obişnuit al rolurilor eroice, tenorul italian Samuele Simoncini a interpretat cu patos rolul Radames. Unul dintre cei mai titraţi başi ai zilelor noastre, italianul Roberto Scandiuzzi a interpretat rolul Ramfis cu prestanţă, încântând audienţa cu timbrul vocii sale. Binecunoscut publicului clujean, basul Simonfi Sandor a interpretat Regele. Din păcate, un invitat mult aşteptat de public, baritonul Sebastian Cătană, nu a putut evolua în spectacol din cauza unei accidentări ce-l va ţine departe de scenă pentru o perioadă. În locul său, Florin Estefan a fost, din nou, Amonasro.

Corul (pregătit de Corneliu Felecan) a sunat cu aplomb, cu sonorităţi masive acolo unde era cazul, deşi nu este un ansamblu numeros; panourile (trei laterale şi unul deasupra) care alcătuiau decorul în unele scene au avut şi rol de cutie acustică, ajutând la o mai bună proiecţie a sunetului către sală.

Orchestra a fost un foarte bun partener muzical al întregii distribuţii, răspunzând cu maleabilitate gesticii dirijorale; la scena Triumfalului s-a evidenţiat pe scenă şi grupul de 6 trompetişti (cele 6 trompete egiptene, aşa cum cere partitura verdiană).

Conducerea muzicală i-a aparţinut lui David Crescenzi, directorul artistic al instituţiei, un desăvârşit muzician.