Născut la 18 noiembrie 1943 la București, într-o familie cu o solidă tradiție artistică (tatăl său, basul Mircea Buciu, a fost solist al Operei bucureștene), Dan Buciu a împletit mereu pe parcursul vieții ipostaza de compozitor cu cea de pedagog. Format la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" sub îndrumarea maeștrilor Tiberiu Olah și Dan Constantinescu, s-a perfecționat ulterior în muzică electronică și informatică muzicală cu Aurel Stroe și Dinu Ciocan (1970-1975), precum și prin participarea la prestigiosul Festival de la Darmstadt. Activitatea sa de profesor la Universitatea Națională de Muzică din București a culminat cu funcția de rector (2000-2008), fiind totodată, pe plan teoretic, autorul unui tratat de referință în două volume despre armonia tonală și modală. Creația sa sonoră a fost distinsă cu șase premii ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, dar și cu premiul special al Fundației "Madrigal". Puțini știu că Dan Buciu a locuit în același imobil cu Marin Constantin, de care l-a legat mereu o relație umană și profesională plină de căldură și respect.

Aș dori să începem această discuție întrebându-vă cum vă raportați în prezent la personalitatea complexă a lui Marin Constantin?

Cred că ar trebui să reducem întrebarea la singularitatea pe care o reprezintă personalitatea aceasta extraordinară pe care a produs-o muzica românească și care a fost Marin Constantin, care a cumulat în formațiunea și în cariera sa muzicală mai multe componente. Sigur, el pentru toată lumea rămâne faimosul dirijor al Corului de cameră "Madrigal", care a strălucit pe toate continentele lumii. Rămâne însă, în același timp, și un compozitor - un aspect care poate a trecut puțin în umbră din cauza faimei extraordinare a dirijorului. Un muzician, deci, complet, la care se adaugă, nu în ultimul rând, și calitatea de profesor, dânsul având discipoli în primul rând chiar printre madrigaliștii săi. O serie întreagă de dirijori de anvergură a fost produsă din rândurile madrigaliștilor. Deci, o personalitate complexă, dar, repet, dominată de calitatea aceasta extraordinară de mare dirijor.

L-ați cunoscut îndeaproape datorită tatălui dumneavoastră, nu-i așa?

Pot să spun că printr-o întâmplare a sorții, la un moment dat, în blocul în care locuia familia noastră, familia Buciu, din Strada C.A. Rosetti 25 (noi eram la etajul 4), a apărut la etajul 1 maestrul Marin Constantin care, sigur, era în niște relații foarte bune cu tatăl meu. Se cunoșteau foarte bine, se mai întâlneau la un pahar de vorbă la care, ca student, apoi ca tânăr cadru didactic, mai participam și eu. Și, în felul acesta, am avut ocazia să intru într-o anumită intimitate profesională cu maestrul Marin Constantin. M-a surprins într-un fel faptul că, la un moment dat, mi-a solicitat colaborarea. De ce spun că m-a surprins? Fiindcă era vorba de o colaborare la un proiect pe care îl lansase celebrul actor și regizor italian Vittorio De Sica, privind comemorarea evenimentului de tristă amintire a catastrofei atomice de la Hiroshima, în care el îl propusese pe fiul lui, care era muzician, să facă un fel de aranjament, lucru care nu a ieșit așa cum dorea maestrul Marin Constantin. Și am avut o discuție foarte temeinică, foarte consistentă, de la care s-a plecat pentru acest moment destul de dificil de realizat, acele 8 minute și ceva cât durează toată piesa, dar care au necesitat până la urmă un an întreg de zile de lucru în studiourile electronice ale Conservatorului de muzică din București.

O oportunitate formidabilă pentru un compozitor la început de drum…

Ăsta a fost începutul. Mai departe, ce pot să spun?! Lucrarea a ieșit, mulțumindu-l deplin pe maestrul Marin Constantin, ceea ce sigur că pe mine m-a făcut foarte bucuros. A fost una dintre primele lucrări în care apărea muzică electronică în fenomenul componistic românesc. Erau muzici de colaj amestecate toate pe baza unui scenariu care, repet, fusese minuțios alcătuit de maestrul Marin Constantin. A urmat prima audiție și, după aceea, cariera aceasta internațională a lucrării care l-a însoțit pe maestrul Marin Constantin în multele și desele turnee pe care le-a făcut după aceea.

Cum rememorați acea perioadă internațională?

Chiar mi-aș permite să fac apel la niște amintiri foarte frumoase. La un moment dat, am fost într-un turneu cu ocazia celebrei Bienale de la Berlin, unde a fost prezentată lucrarea, și apoi a urmat un turneu prin diverse orașe importante din Germania așa-zisă democratică, deci partea ocupată de sovietici. Și, foarte interesant, peste tot lucrarea a fost întâmpinată cu maximă apreciere de către public. Vă spuneam că ea a mai fost cântată și în alte părți; putea să fie cineva care să manevreze această bandă, să-i dea drumul sau să o oprească atunci când era cazul, și așa se întâmpla când erau turnee pe toate continentele lumii, pe unde dânsul a purtat această lucrare ca pe un simbol pe care îl transmitea poporul român, un popor pașnic prin istoria sa, constrâns la războaie după cum știm foarte bine de apărare, nu de atac și de cucerire. Mesajul acesta cred că a fost peste tot recepționat corespunzător și apreciat ca atare.