La 20 și 21 februarie, Orchestra Filarmonicii "George Enescu" din București ne prezintă Concertul nr. 3 op. 37 în do minor de Ludwig van Beethoven, în interpretarea pianistului francez Alexandre Tharaud, dirijează Roberto Forés-Veses. În program vor mai fi și lucrarea "Oblatio Lucis" de Alin Chelărescu și Simfonia a IV-a op. 120 în re minor de Robert Schumann. Alexandre Tharaud ne vorbește despre impactul muzicii lui Beethoven asupra sa și despre colaborarea cu dirijorul.

Domnule Alexandre Tharaud, concertele care vor avea loc pe scena Ateneului Românla 20 și 21 februarie, nu vor fi primele dumneavoastră apariții solo în România. Ați fost invitat și în Festivalul Internațional "George Enescu". Ce amintiri păstrați din vizitele precedente și cum vă simțiți acum la București?

Am amintiri foarte plăcute, mai ales că Sala Ateneului este unică în lume, acustica sa, decorul, istoria desigur. Abia am așteptat să revin aici, este a treia oară acum și îmi dau seama că de fiecare dată găsesc țara schimbată enorm și mă frapează cum evolează de-a lungul timpului Bucureștiul.

Veți interpreta Concertul nr. 3 de Ludwig van Beethoven. Din punctul dumneavoastră de vedere, care sunt particularitățile acestei partituri, lucrurile cele mai interesante?

Lucrul absolut extraordinar pentru mine la acest al treilea concert de Beethoven este că el reprezintă punctul culminant al celor cinci concerte, centrul concertelor pentru pian. Este situat între primele două, considerate concerte de tinerețe și ultimele două care ating zone de mare profunzime și ne proiectează parcă într-o altă lume pe care nu o cunoaștem. Concertul trei este încă terestru, ca să spunem așa, dar parcă muzica sa își dorește să ajungă dincolo de limite, dincolo de lume. Ceea ce găsesc incredibil la acest concert este un dute-vino permanent pe care îl simțim între lumea noastră reală și lumea de după moarte sau lumea norilor, a cerului, lumea fantasmelor. Îmi place foarte mult și maniera în care Beethoven face să se audă partea pianului, încărcată de culori, de ritm, și mai ales îmi place improvizația scrisă. Acest lucru înseamnă că Beethoven scrie de exemplu "rubato" dar scrie toate valorile ritmice, el face acest rubato vizibil prin scriitura notelor, șaisprezecimi, optimi, trioleți și noi putem practic să ne dăm seama și să înțelegem foarte exact cum se cânta rubato la vremea aceea. Știu de asemena că în mometul primei audiții mondiale a concertului, Beethoven care se afla la pian, avea în față multe foi albe, nescrise încă. El terminase partea orchestrei dar nu terminase partea solistului, partea sa. Deci urma să improvizeze în anumite momente și cred că în ziua de azi ar trebui studiată arta improvizației la Beethoven.

Ați mai colaborat cu dirijorul Roberto Forés-Veses? Și cum se desfășoară repetițiile?

Foarte bine! Nu este prima dată când avem concert împreună, ne-am întâlnit deja anul trecut la Hong Kong. Mi se pare minunat cum între muzicieni, între dirijori, pianiști, soliști, întâlnirile sunt oarecum hotărâte de hazard. Hazardul agențiilor, a directorilor de orchestre care decid pe cine să invite. Deci pe Roberto l-am regăsit acum grație acestui hazard, într-o țară complet diferită și cu un repertoriu complet diferit, pentru că anul trecut la Hong Kong am cântat Ravel. Dacă ar fi să-l caracterizez, aș spune despre el că este un dirijor uman, are o tehnică perfectă deși nu se limitează doar la atât. De altfel, pentru mine, marii șefi de orchestră trebuie să se pună la dispoziția muzicienilor pe care îi conduc, să fie acolo ca să-i unească. De aceea nu trebuie să aibă un ego supradimensionat, să se comporte militărește, trebuie să se pună în serviciul muzicienilor. Pentru aceste calități îl apreciez mult pe Roberto, el știe și să asculte toate instrumentele, știe să asculte solistul, un lucru foarte important.

Ați fost crescut într-un mediu artistic, de la o vârstă fragedă ați studiat pianul dar și teatrul. Cum v-a marcat această formație artistică și cu ce profesori ați studiat?

Pentru mine cel mai important profesor este cel de la început care te face să descoperi pianul. De regulă, considerăm că profesorii importanți sunt cei din învățământul superior, dar eu cred că cel mai important profesor este acela care ne dă primele lecții. Și pentru mine a fost Madame Tacon, o doamnă care îmi părea foarte în vârstă deși nu avea decât 50 de ani. A fost ca o a doua mamă pentru mine, foarte drăguță, cu o voce dulce deși fermă. Ea și-a dat seama că aveam talent de pianist și că voi putea deveni la un moment dat un profesionist deci a făcut tot ce a putut ca să mă educe. M-a dus și în vacanță, la plimbări prin pădure ca să mă mențin în formă, m-a dus la concerte, a fost parcă din familia mea.

Am remarcat în biografia dumneavoastră că ați studiat și cu Theodor Paraskivescu, pianist român, naturalizat la Paris. Care sunt lucrurile esențiale pe care le-ați învățat de la el?

Libertatea! Înainte de el, am lucrat cu un profesor francez foarte dur care ne cerea practic să îl imităm. Iar eu nu voiam să-l imit, voiam să fiu eu însumi. Un mare profesor trebuie să reveleze, să facă posibilă evoluția fiecărui student. Deci când am ajuns la Theodor Paraskivescu, mă lăsa să cânt lucrări întregi și nu-mi spunea nimic. Apoi îmi spunea: "Foarte bine! Dar de ce nu ai face și altfel?" Îmi punea multe întrebări și mi-a schimbat complet viața pentru că îmi lăsa spațiu, lua în considerare întrebările mele. Apoi se așeza la pian, cânta un pasaj și mă întreba: "Tu cum l-ai face?" Deci mă considera la același nivel cu el. Înainte să-l cunosc nu credeam că este posibil așa ceva.

Ați mai colaborat cu muzicieni români? Sau poate ați interpretat lucrări de compozitori români?

Am întâlnit mulți muzicieni români în viața mea și desigur o să cânt săptămâna viitoare pe 28 februarie la Paris cu marele vostru dirijor Cristian Măcelaru, el este o vedetă în Franța, dirijorul titrat al Orchestrei Naționale a Franței.

Veți cânta pentru prima dată cu el sau îl cunoșteați deja?

Nu, nu am mai cântat cu el.