ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Noul stil omofon și apariția operei

Bookmark and Share
Publicat: luni, 22 Iunie 2015 , ora 14.17

Nașterea operei

Dacă genul vedetă al Renașterii italiene a fost madrigalul, în următoarea etapă se va impune cel al operei. Germenii noului gen, cu rădăcini în madrigalele Renașterii târzi, se vor definitiva în cadrul celebrei Camerate Florentine patronate de Giovanni De' Bardi, Conte de Vernio, scriitor, compozitor și critic literar, o figură foarte activă la sfârșitul Cinquecento-ului. Întreaga Florență se afla atunci sub autoritatea sa și, cu siguranță, a avut un rol important în ceea ce membrii Cameratei Florentine puneau la cale în savantele lor dezbateri ce aveau loc la propria sa reședință. Camerata cuprindea muzicieni, poeți și intelectuali, care discutau în acel cerc ilustru despre soarta artelor, în special a muzicii și a teatrului, care necesitau, în opinia lor, o reevaluare importantă. Soluția propusă pentru criza sunetelor părea să fie doar întoarcerea la valorile clasicismului antic, ale teatrului grec, în care se aprecia că muzica și cuvântul coexistau slujind aceluiași scop. Au apărut așadar, ca realizări ale Cameratei Florentine, recitativul, cultul pentru melodia acompaniată și, în cele din urmă chiar ea, Opera. Desigur că acest salt nu a fost realizat imediat. Au existat lucrări cu rol intermediar, ce mai păstrau ceva din alura madrigalului dar care priveau și către noile orizonturi reprezentate de monodie. Dar ce înseamnă de fapt monodia? Fiindcă a supraviețuit până astăzi, o cunoașteți foarte bine, mai ales că, aria în opera tradițională este acea linie melodică vocală individuală, cu acompaniament instrumental.

Autorii afirmați în cadrul noului gen

Giulio Caccini, unul dintre apropiații lui De Bardi, a fost deopotrivă tenor, instrumentist și compozitor, o personalitate foarte activă în epocă. El este unul dintre promotorii noului stil monodic, însoțit în desfășurarea sa de acorduri armonice simple ale unuia sau mai multor instrumente. Contribuțiile lui Caccini în domeniul operei țin mai mult de componenta interpretativă decât de cea compozițională, având în vedere că, toate creațiile sale lirice sunt pierdute în prezent. Activitatea lui didactică a fost, de asemenea, importantă, autorul italian învățându-i pe cântăreții epocii importanța ornamentelor vocale și rolul lor în stimularea și influențarea sentimentelor. Era, de altfel, dezamăgit de lipsa de discernământ a interpreților în privința felului cum utilizau înfloriturile vocale. În volumul său, Le nuovi musiche, există indicații foarte precise cu privire la modul în care un pasaj anume poate fi ornamentat în diferite felurii, în funcție de senzația care este de dorit să fie transmisă. Iată,așadar, o întreagă bucătărie a fabricării senzațiilor, artă în care, italienii vor deveni de atunci înainte imbatabili.

Calitățile componistice, interpretative și pedagogice ale lui Caccini nu erau dublate și de un caracter pe măsură. A fost invidios pe compatrioții săi talentați și destul de oportunist în urmărirea propriilor scopurilor. Pe vremea când a slujit la curtea lui de Medici a avut un rol însemnat în intrigile de curte care au condus la uciderea Eleonorei, soția lui Pietro de Medici, pentru infidelitatea sa. De asemenea, a făcut tot ce a putut pentru ca opera sa Euridice să fie tipărită înainte de cea cu același nume a rivalului său, Jacopo Peri. Ba chiar le-a ordonat cântăreților din trupa sa să nu se implice în producția lui Peri. Într-un cuvânt, nu cred că v-ați fi dorit să fiți în aceeași breaslă cu Giulio Caccini. Dincolo de toate aceste detalii, mai puțin onorabile, compozitorul italian este mare prin muzica sa și a rămas în istoria genului de operă ca unul dintre importanții săi fondatori.

Prima creații lirice ale istoriei

Cel care va semna însă partitura primei opere din istorie, Dafne, pierdută din păcate, este Jacopo Peri, rivalul lui Giulio Caccini. Prin operele sale, între care Dafne și Euridice, singura sa lucrare de acest gen care a supraviețuit timpului, Jacopo Peri a încercat să recreeze tragedia greacă, contribuția sa la dezvoltarea ariei și mai ales a recitativului, adică a cântului în ritmul vorbirii curente, fiind una cu adevărat însemnată. Recitativul, plasat între arii și coruri, avea rolul de a oferi continuitate acțiunii printr-o mărire a aportului narativ. Opera Euridice este compusă în cinstea căsătoriei lui Henry al IV-lea cu Maria de Medici și la premiera lucrării, însuși Jacopo Peri a interpretat unul dintre rolurile principale.

Jacopo Peri și Claudio Monteverdi nu au bănuit, poate, că erau pionierii unuia dintre cele mai iubite și pline de vitalitate genuri muzicale, a cărui vârstă a depășit deja 400 de ani. Creația lui Monteverdi în domeniul operei numără 18 lucrări, dintre care numai trei și o arie din a patra au supraviețuit. Orfeu, prima sa operă, compusă pentru Carnavalul anual de la Mantua din 1607, este prima care demonstrează o maturitate a genului, un echilibru între arii, recitative și părțile corale și o atenție sporită pentru ansamblul instrumental, a cărui componență este mărită. O dată cu acest opus, Monteverdi crea un nou stil, numit dramma per musica.

Următoarea sa operă, Arianna, are o componentă tragică mai pronunțată și indică un progres stilistic din toate punctele de vedere. Din păcate, o singură arie s-a păstrat până în prezent, Il Lamento d`Arianna, sau Lasciatemi morire, care ilustrază disperarea Ariannei, părăsită de Tezeu pe insula Naxos. Lamentația va deveni un gen popular în Italia în următorii 50 de ani, însuși Monteverdi folosind-o într-o altă creație a sa, opera Încoronarea Popeei. Aici, Monteverdi se îndreaptă pentru prima oară către evenimente istorice, în detrimentul povestirilor mitologice. Lucrarea demonstrează o creativitatea melodică extraordinară, autorul uzând de toate mijloacele posibile în acea vreme, gen aria, arietta, arioso-ul, ansamblurile vocale și recitativele, pentru a adânci expresivitatea vocală. Povestea depravatului  Nero reprezenta o lecție de morală pentru publicul venețian al acelor ani, însă muzica lui Monteverdi trece dincolo de etică și prezintă eroii într-o lumină mai nuanțată. Altfel cum putem percepe duetul de iubire Pur ti miro dintre Popeea și Nero, știind că, ulterior, acesta o va omorî? Monteverdi ne demonstrează că înțelege contradicțiile ce pot coexista, de multe ori, în sufletul celor mai mari asasini și nu numai în al lor, contradicii care determină acte de iubire și cruzime la fel de pasionale.



Ioana Marghita