ACUM:
0.00
Adagietto
În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...
Urmează: 0.55 Imnul de stat
Apoi: 1.00 Notturno produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio

Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Georg Philipp Telemann și Johann Sebastian Bach

Bookmark and Share
Publicat: luni, 27 Iulie 2015 , ora 11.52

Telemann și simțul umorului

Dintre operele lui Telemann, Pimpinone a avut parte de un succes foarte mare, înlesnind drumul către viitoarele intermezzi, în special cele ale lui Pergolesi. De altfel, opera amintește destul de mult ca subiect cu Servitoarea stăpână a lui Pergolesi. Bătălia dintre sexe era mai ales atunci, în secolul al XVIII-lea un subiect savuros pe care Telemann l-a îmbrăcat într-o muzică jucăușă, care sporește farmecul libretului. Vă spuneam în episodul trecut despre caracterul cald, deschis, despre simțul umorului lui Georg Philipp Telemann. Între lucrările sale figurează și cantata numită Muzică funerară pentru un canar familiar cu artele, a cărui pierdere a produs o uriașă durere stăpânului său. Soarta bietului canar a fost curmată crunt de către o banală pisică. Telemann tratează acest subiect cu o seriozitate care stârnește zâmbetul, intenția sa satirică fiind evidentă.

Rivali dar și prieteni

Ajungem acum la cel mai mare autor al Barocului. Rival al lui Telemann, apreciat în acea vreme mai mult decât el, Johann Sebastian Bach a avut cumva o poziție secundară în fața contemporanilor. Chiar și postul de la Leipzig a fost câștigat doar în momentul în care Telemann a renunțat la el, următorul în topul preferințelor fiind Bach. Cu toate acestea, între cei doi autori se pare că nu a existat tensiune. Între 1729 și 1741 Bach a fost director al ansamblului Collegium Musicum, fondat inițial de Telemann, formație pentru care a scris numeroase lucrări. Dacă în timpul vieții a ocupat locul doi, istoria îi va oferi o recompensă uriașă, redându-i poziția binemeritată în ierarhia valorilor muzicale. Mozart, Beethoven, Mendelssohn, cel care practic l-a redescoperit și l-a promovat și toți marii compozitori ce au urmat s-au raportat într-o măsură mai mare sau mai mică la Johann Sebastian Bach.

Începuturile muzicale

Johann Sebastian Bach avea de unde să moștenească talentul sonor, pentru că familia Bach abunda în muzicieni. Autorul german a realizat el însuși arborele genealogic al înaintașilor săi, ajungând până la un anume Veit Bach, la origine brutar, dar și cântăreț la lăută. Cu un unchi organist, cu un alt unchi discipol al lui Pachelbel, Johann Sebastian avea de unde să asimileze cunoștințe muzicale. La 17 ani era deja un organist înzestrat și compusese câteva lucrări de muzică religioasă. Orașele în care Bach a locuit o perioadă mai lungă sau mai scurtă sunt acum celebre, urmele sale fiind atestate cu grijă de germani. Cariera muzicală a început-o la Arnstad, unul dintre cele mai vechi localități din regiunea bogat împădurită a Turingiei, aici activând ca organist al celei mai noi biserici din oraș. Curând au început și neînțelegerile, pentru că Bach nu era tocmai un slujbaș model și supus. A plecat la un moment dat pe jos la Lübeck pentru a-l întâlni acolo pe Dietrich Buxtehude, considerat atunci cel mai mare organist al vremii și s-a întors mult mai târziu decât învoirea pe care o primise de la biserică, o întâmplare ce a atras și o reclamație împotriva lui, adresată Episcopului. În acea hârtie erau înșirate o mulțime de motive de nemulțumire, printre care cele legate de armonizarea neobișnuită a unor imnuri liturgice, lipsa cantatelor în ansamblul lucrărilor sale și dificultatea scriiturii sale muzicale, ce punea mari probleme interpreților. Cu toate că tonul reclamației era dur, lui Johann Sebastian Bach nu i s-a întâmplat nimic, ba mai mult, tânărul organist n-a dat niciun semn ca ar fi dispus să se disciplineze. Era clar că patronii săi îi apreciau valoarea excepțională și că erau dispuși să-i ierte acele mici derapaje, în opinia lor.

Probabil că și Johann Sebastian Bach se săturase de disensiunile de la Arnstadt, pentru că, imediat ce s-a ivit o altă opțiune a urmat-o fără să stea pe gânduri. În 1707 va obține un post de organist la Biserica Sf. Blaise din Mühlhausen, un oraș mai mare și mai bine cotat, în care se va muta imediat după căsătoria cu verișoara sa, Maria Barbara. La fel de activ ca și la Arnstadt, dar în relații cu superiorii mult mai bune decât acolo, Bach a copiat o mare cantitate de muzică pentru a lărgi biblioteca corală a bisericii și i-a convins pe patronii săi să renoveze orga, o operație foarte costisitoare și atunci, dar și acum. După doar un an de activitate se va hotărî brusc să demisioneze, printre motivele acestei decizii figurând o dispută cu propriul pastor, nemulțumit de libertățile sale muzicale dar și viața săracă în evenimente sonore din Mühlhausen.

Prolificitate sonoră și măiestrie componistică

Următorul pas al lui Johann Sebastian Bach a fost mutarea la Weimar, un important centru cultural german dar și european, în care ocupă postul de organist și membru al orchestrei ducale. Meritele sale duc la o avansare, în 1714 Bach devenind concert-maestru, printre obligații revenindu-i și aceea de a compune lunar câte o cantată. În paralel, se îngrijește și de educația muzicală a celor doi nepoți ai Ducelui din Weimar, un personaj puternic al vremii și mare iubitor al muzicii. Din păcate, din cauza artileriei americane din timpul celui de-al doilea război mondial, din casa în care a locuit Bach la Weimar nu a mai rămas decât un zid, pe care oficialitățile orașului au lipit grijulii o tăbliță comemorativă. În perioada în care a stat la Weimar, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi, dar și cele mai bune lucrări ale sale pentru orgă. Se simte, de asemenea, interesul său pentru clavecin și pentru lucrările orchestrale, așa cum se simte și o crescândă maturizare a stilului său compozițional, care a preluat creativ și original cele mai bune sugestii din muzica italiană și franceză.

Însă Johann Sebastian Bach nu era omul care să facă prea multe concesii nici măcar ducelui Wilhelm Ernst iar în momentul în care raporturile dintre cei doi au început să se deterioreze, compozitorul s-a mutat la curtea prințului Leopold von Anhalt, la Köthen, care oricum îl invitase insistent de câteva ori înainte. Avea deja 32 de ani și devenise stăpân pe o tehnică de compoziție fenomenală. Cum la Köthen nu avea la dispoziție o orgă pe măsura cerințelor sale, Bach se va axa aici pe lucrările destinate mai ales repertoriului cameral. În această perioadă va definitiva primul volum al Clavecinului bine temperat, partitură de căpătâi a tuturor pianiștilor, cu cele 48 de preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră. Alături de folosirea rafinată a contrapunctului, aici Bach explorează pentru prima dată în istoria muzicii întreaga gamă tonală dar și multitudinea intervalelor muzicale. În acei ani a mai scris cele 6 concerte brandenburgice, suitele pentru violoncel solo, sonatele și partitele pentru vioară solo dar și suitele orchestrale, capodopere ale muzicii instrumentale.

Momentul de zenit

În 1720, la Köthen, îi moare soția iar după un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, o tânără soprană cu aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, colecții de mici piese pentru începători. Probabil că puțini compozitori din istoria muzicii se pot lăuda cu 21 de copii, așa cum a avut Bach, deși, din păcate, doar zece au supraviețuit, iar patru dintre ei au devenit celebri. În anul 1723 îl regăsim pe Bach la Leipzig în calitate de cantor la Thomaskirche, unde avea obligația de a instrui copiii din cor, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Astfel, în cursul primilor 2-3 ani de la Leipzig, oraș care va rămâne mereu legat de numele său, autorul german va compune enorm, această uriașă putere de muncă alăturată inventivității și măiestriei fiecărei lucrări în parte uimind încă și în prezent cercetătorii. Bach nu lucra la normă, fiecare nou opus își proclamă valoarea. Aceste condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului, oameni de care, din păcate depindea, dar și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida dificultăților, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări, Magnificat, Patimile și Missa în si minor. În ultimii zece ani de viață și-a inspectat și sistematizat opera, compunând mai puțin dar de fiecare dată realizând proiecte ambițioase. Între 1740-1750 apar Variațiunile Goldberg, volumul al doilea din Clavecinul bine temperat, Ofranda muzicală, precum și Arta fugii.

Creația bachiană, o desăvârșită sinteză a stilurilor muzicale de la începutul secolului al XVIII-lea reprezintă, totodată și un vârf al evoluției muzicii polifonice din perioada barocă. Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost mereu legată de segmentul religios, manifestat în numeroase pagini ale sale. Bach nu redă însă în propriile lucrări figura edulcorată a omului împăcat cu ideea vieții de dincolo, ci se concentrează asupra căderilor sale, a îndoielilor, a umanității lui încărcate de umbre dar și de lumini. Profund credincios, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea "Iisuse, ajută-mă" și o sfârșea cu inscripția "numai pentru slava lui Dumnezeu". Putem spune că Bach vedea în muzică un mijloc practic de demonstrație a prezenței lui Dumnezeu în lume.