Un apetit crescând al Vestului pentru muzica lui George Enescu

Muzica lui George Enescu este din ce în ce mai apreciată în afara României - după ce în 2016 Opera Regală londoneză a pus în scenă Oedipe, anul acesta capodopera compozitorului român a avut parte de o montare nouă în cadrul Festivalului de la Salzburg. Un adevărat eveniment, cu premiera în 11 august. Eu am asistat la spectacolul din 17 august şi am fost impresionată atât de prezenţa vocală şi scenică a baritonului Christopher Maltman - interpretul rolului titular, cât şi de interpretarea rafinată a Orchestrei Filarmonicii din Viena şi a Corului Operei de Stat vieneze, dirijaţi de Ingo Metzmacher. Regia este semnată de Achim Freyer, un artist german, în vârstă de 85 de ani, ale cărui mărci vizuale, prezente şi aici, sunt păpuşile supradimensionate şi culorile puternice, fluorescente. În viziunea lui Freyer, Oedipe este boxeur, Maltman fiind îmbrăcat într-un costum cu muşchi şi într-un şort roşu. Interesant de observat că Oedipe este uşor diform - încălţat în ghetele negre cu şireturi ale boxerilor, unul dintre picioarele sale este mult mai mare decât celălalt - mi-a plăcut ideea că în aparenţă puternic, datorită muşchilor, Oedipe se sprijină pe un cadru instabil.

Dacă în Christopher Maltman am descoperit un nou Oedipe (pentru că aceasta e prima lui apariţie în rol) senzaţional, nu pot spune chiar acelaşi lucru despre restul distribuţiei, în sensul în care Maltman chiar a strălucit. Eve-Maud Hubeaux, de exemplu, a interpretat partitura Sfinxului, în care sunt obişnuită să aud o voce foarte "pulpoasă"; mezzo-soprana franceză a fost precisă în intonaţie şi frazări, însă vocal mi s-a părut destul de "subţire" pentru rol. Din nou uşor dezamăgită am fost de celebrul bas John Tomlinson, care l-a cântat şi jucat pe Tiresias, şi care părea că are parte de o seară proastă, pentru că a sunat efectiv răguşit, deşi intenţiile muzicale erau de mare expresivitate. Mi-au plăcut mezzo-soprana Anaik Morel - ea a fost Iocasta şi baritonul Brian Mulligan în Creon, precum şi basul Tilmann Rönnebeck, în rolul paznicului sfinxului. Nu mă înţelegeţi greşit, întreaga distribuţie a fost la înălţime, dar, desigur, nu tocmai omogenă ca valoare.

Atmosferă de coşmar în noua montare

S-a scris mult despre regie, în mare parte în termeni laudativi, dar eu am avut rezerve în această privinţă. Dacă costumele bizare, apariţiile unor bărbaţi în travesti - ceva fără de care se pare că regizorii germani nu pot trăi pe scenă - şi mai ales faptul că totul este foarte static - sunt lucruri care ţin, poate, de gustul fiecăruia, ceva anume chiar m-a deranjat: faptul că ceea ce se întâmpla (sau mai bine zis nu se întâmpla pe scenă) nu era conform cu libretul - de exemplu se cânta despre zbateri fizice, despre plecări fizice sau apropieri fizice care nu erau de găsit pe scenă. De fapt mi-a lipsit foarte tare şi contactul dintre personaje - el lipseşte cu desăvârşire, nu există nici măcar la nivel de priviri schimbate între ele; era evident, însă, că a fost ceva voit, o dată din dorinţa de a-l plasa pe Oedipe în centru - el este, de altfel, şi fizic, în centrul scenei mare parte din operă - şi apoi, probabil pentru a semnala alienarea.

S-a cântat la Felsenreitschule, un spaţiul foarte generos (scena are o lungime de 40 de metri) şi cu totul special, în care nu există cortină, în schimb există nişte nişe arcuite, de care s-a profitat în această montare. Au apărut acolo nu doar parte din cântăreţi, ci şi, pe rând, câteva instrumente - harpa, flaute, trompete şi un cor feminin.

În ciuda tuturor rezervelor mele în privinţa viziunii regizorale, Oedipe-ul de la Salzburg este remarcabil (mai ales la nivel muzical). Ultima reprezentaţie a acestei montări are loc săptămâna aceasta, în 24 august. Intendantul festivalului, Markus Hinterhäuser, spunea că producţia va rămâne, aproape sigur, la Salzburg, întrucât ea a fost gândită pentru spaţiul de la Felsenreitschule.