Arhivă : 2015 |

Gianluigi Gelmetti: 'Am avut întotdeauna prieteni români care au cântat împreună cu mine'

Marți, 15 Septembrie 2015 , ora 15.58
 

La 16 ani debuta ca dirijor la Siena, specializându-se ulterior pe acest teren cu nume ca Franco Ferrara, Hans Swarowsky și, mai ales, Sergiu Celibidache. De-a lungul timpului a fost dirijor principal al unor ansambluri și instituții renumite, ca Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart, Orchestra Simfonică din Sydney, Opera din Roma și, bineînțeles, Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo, unde în 2013 a fost promovat în poziția de director artistic. Avocat fără rezerve al muzicii contemporane, Gianluigi Gelmetti prezentat în primă audiție absolută Simfonia a VII-a de Hans Werner Henze, cu Orchestra Filarmonicii din Berlin, în 1984. Alte evenimente în activitatea sa ce merită amintite: premiera mondială a operei Marilyn de Lorenzo Ferrero la Opera din Roma în 1980 și Hermes 594 de Sergio Rendine, cu Orchestra Simfonică BBC în 1987.

Gianluigi Gelmetti este, în același timp, un compozitor prolific, una dintre lucrările sale, Prasanta Atma, fiindu-i dedicată lui Sergiu Celibidache. În paralel își face timp și pentru activitatea pedagogică, din 1997 predând la Accademia Chigiana din Siena. Pe 15 septembrie poate fi urmărit la Ateneul Român conducând de la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Monte-Carlo un program atractiv în care veți regăsi trei nume celebre, Enescu, Bruch și Ravel. Îl va avea, de asemenea, alături pe scenă pe strălucitorul violonist David Garrett.


Domnule Gianluigi Gelmetti, veniți, cred, pentru prima dată în România - pentru un concert în 15 septembrie, la Ateneul Român, pe scena festivalului "George Enescu". Numele dumneavoastră e, cu siguranță, cunoscut ascultătorilor noștri, mai ales iubitorilor operei. Nu știu, însă, câți dintre noi, ca români, știm că ați studiat cu Sergiu Celibidache. Iată, deci, două subiecte importante de discuție. Mai întâi, însă, ce v-a făcut să acceptați invitația de a dirija acest concert, la București?

Am răspuns invitației pe care Festivalul a adresat-o cu mare amabilitate orchestrei pe care o dirijez, ceea ce mi-a făcut o deosebită plăcere, pentru că România este o țară soră. Am avut întotdeauna prieteni români care au cântat împreună cu mine, de exemplu Radu Lupu, și mulți alții în trecut. Și apoi, evident, primul meu mare maestru a fost Sergiu Celibidache.


Propuneți un program extrem de interesant, care nu-i va lăsa indiferenți nici pe pasionații de hituri clasice, nici pe iubitorii sonorităților simfonice foarte sofisticate - este vorba despre pagini de Enescu, Bruch și, cele mai multe, de Maurice Ravel. Putem vorbi de o construcție a programului, de o logică interioară a sa?

Știți, întotdeauna un program are propria sa istorie. Vom începe cu Enescu, o pagină cu totul specială, pentru că orchestra noastră a interpretat multe din lucrările sale. Apoi Bruch, care este atât de iubit, așadar un concert clasic, după care vom încheia cu Ravel. Există, deci, această aplecare spre sonoritate, spre dramaturgia sofisticată. Cred că va fi un program frumos și plăcut, și nu întâmplător cu legături între paginile muzicale pe care le propunem.


Solistul este David Garrett, un adevărat star rock al muzicii clasice de astăzi. Cum priviți colaborarea cu David Garrett?

Ne aflăm la prima întâlnire de acest fel. Dar, dat fiind că mă consider un om de cultură foarte deschis către orice gen de muzică, sunt sigur că va fi o colaborare foarte plăcută și stimulantă.


Aveți o experiență impresionată în privința colaborării cu soliștii, și mă refer, în primul rând, la cei de operă. Din această perspectivă, tindeți să fiți mai degrabă subordonat solistului? Sau obiectivul dvs. ar fi să vă impuneți punctul de vedere pe care îl considerați a fi soluția interpretativă optimă?

În primul rând, eu nu separ opera de muzica simfonică, pentru că mă dedic în aceeași măsură ambelor. Deci, pentru mine, atât soliștii de operă cât instrumentiștii reprezintă același lucru. Nu e vorba de o luptă de putere între dirijor și solist, ei trebuie să colaboreze. Așa că nu trebuie niciodată să cânți sau să dirijezi cu artiști față de care nu ai un anumit un feeling. Dacă acest feeling nu există, atunci ajungem la situația în care, într-adevăr, cineva comandă. Dar atunci când acest sentiment există, nu se pune problema că cineva comandă. In schimb, în absența sa, e ca și cum unul ar fi chelnerul celuilalt, și asta nu e drept. Evident, sunt două funcții diferite: cea a dirijorului și cea a solistului. Dirijorul, în mod clar, nu trebuie să abdice de la propria funcție, și el este cel care trebuie să dea unitatea interpretativă întregii execuții. Dacă mi s-ar propune un solist față de care simt că nu mă leagă nimic, atunci pur și simplu nu l-aș accepta.


Sunteți și compozitor, domnule Gianluigi Gelmetti, așa că nu putem să nu vă întrebăm cum îl percepeți pe George Enescu în contextul efervescent al primei jumătăți de secol al XX-lea? Cum i-ați caracteriza profilul componistic și de ce credeți că lumea muzicală internatională e atât de puțin interesată de Enescu, astăzi?

Nu cred că lumea muzicală internațională este sau a fost puțin interesată de Enescu - astăzi sau ieri. Trebuie să vă spun că eu mă simt foarte apropiat de Enescu inclusiv din punct de vedere al eticii componistice. Cred că există compozitori care, de-a lungul carierei, au făcut din compoziție aspectul cel mai vizibil al propriei activități. Alții, în schimb, scriu dintr-o necesitate interioară. Sigur, Enescu era un mare solist, dar care simțea nevoia să compună, pentru că un compozitor simte nevoia să compună. Însă foarte des, între cel care este exclusiv compozitor și cel care, pe lângă această activitate, are și un raport direct cu publicul, lucrurile se schimbă. Chiar Celibidache spunea că, pentru un interpret, dificultatea constă în faptul că trebuie să fie ca un pahar gol care se umple cu lichidul reprezentat de compozitor. Dacă ești deja plin de propria ta substanță, atunci lucrurile devin dificile. Această frază a lui Celibidache mi-a influențat toată viața. Cu cât avansezi în activitatea de interpret, cu atât ajungi să faci o mai mare selecție. La fel se întâmplă și cu dirijorii și compozitorii pe care aceștia îi simt mai aproape de ei. Referirile pe care le făceam la soliști mai înainte îi privesc și pe compozitori. Cineva trebuie să se simtă aproape de un creator muzical. Cred că Enescu a fost un extraordinar compozitor, care a pus pe portativ exact ceea ce a dorit să pună.


Dvs., personal, ați fi tentat să-i dirijați vreunul dintre opusurile simfonice reprezentative? Sau singura sa operă, Oedip?

Da. Printre altele, trebuie să vă spun că opera Oedip a fost realizată magistral chiar de Orchestra din Monte Carlo împreună cu predecesorul meu, Lawrence Foster. Aș dirija această operă cu mare pasiune și cu multă plăcere, la fel ca pe toate capodoperele sale, pentru că Enescu este un compozitor la care țin foarte mult.


Știm destul de puține despre muzica pe care o compuneți - pentru că vă ocupați în continuare și de compoziție. Însă Italia a dat, în secolul al XX-lea, nume de referință, la scară universală, artiști care au excelat în privința orchestrației, a culorilor timbrale. Dvs. cum vă poziționați din această perspectivă, ce relație aveți cu tradiția simfonică italiană?

Relația cu teritoriul componistic este, în ceea ce mă privește, cu totul special. În activitatea mea, am făcut aproape imposibilul pentru a nu a interpreta muzica pe care am compus-o. Fac acest lucru foarte rar, tocmai pentru că activitatea mea de compozitor este ceva aparte, nu am facut niciodată asta pentru carieră sau pentru a fi interpretat. Compun puțin și o fac pentru mine însumi. Dar se întâmplă ca unele persoane să insiste ca eu să-mi dirijez lucrările. Am înregistrat integral cu Orchestra din Sydney "Cantata della Vita", o frescă muzicală care durează mai bine de o oră. Dar asta numai pentru că au insistat ei să înregistrăm. Așa că relația mea cu compoziția este strict privată. Într-o zi vor fi oameni care vor dori, poate, să-mi asculte muzica, însă eu nu am făcut niciodată nimic pentru a-mi promova propria creație și nici nu fac. Și limbajul meu este foarte personal, este expresiv, nici voit atonal, nici voit tonal. Am o tehnică personală, nu aș putea numi repere, influențe în calitate de compozitor. Ca dirijor și interpret, da, am multe repere, inclusiv românești - Celibidache, Lipatti și alții. Dar activitatea de compozitor reprezintă o sferă privată, pe care o practic foarte puțin și cu multă discreție.

Interviu realizat de Ștefan Costache
Mulțumiri pentru ajutorul la realizarea acestui interviu Iulianei Anghel de la Radio România Internațional