Arhivă : 2015 |

Thomas Dausgaard - pentru prima oară în Festivalul Enescu

Marți, 15 Septembrie 2015 , ora 12.38
 
La Ateneul Român, joi, 17 septembrie, de la ora 17.00, în cadrul seriei "Recitaluri și concerte camerale", dirijorul Thomas Dausgaard se va afla la pupitrul Mozarteumorchestrer Salzburg.


Maestre Thomas Dausgaard, reveniți în România fiind, pentru prima oară, invitat în Festivalul Enescu. Ce vă amintiți despre țara noastră și despre primele dvs. vizite aici?

Până acum, am fost la București de două ori. Prima dată am venit când eram student la dirijat, în 1982. Călătoream mult pe atunci în Europa de Est, în perioada Cortinei de Fier. Îmi amintesc o Românie care mi-a lăsat o impresie bună, un loc care, atunci cel puțin, îl asociam cu ambianța strictă a Austriei acelor ani. Oricum, am revenit cu plăcere la București, în 1994, după revoluționarul an 1989, regăsind în capitala dvs. o atmosferă total schimbată; un București mult mai romantic, cu oameni la fel. Impresiile frumoase mi-au fost dublate și de o excelentă colaborare pe care am avut-o cu Orchestra Filarmonicii din oraș în concertul pe care l-am dirijat în superba sală a Ateneului Român. Publicul a fost fantastic. Tot atunci am mers și la Brașov unde am susținut un concert la pupitrul orchestrei de acolo. A fost o experiență foarte frumoasă și nu mă refer aici doar la muzicieni, ci și la căldura și interesul sincer al oamenilor arătat muzicii. Sentimentele create atunci au fost puternice.


Putem îndrăzni să credem că în aceeași măsură v-a impresionat și muzica românească, muzica lui Enescu, fără dubiu, cel mai important creator de origine română?

Da! Îl știu pe Enescu destul de bine. Nu am ajuns, din păcate, să-i dirijez muzica până acum. I-am studiat simfoniile și, mai ales, sunt fascinat de picturalul "Vox Maris". Chiar îmi doresc să cunosc creația enesciană în profunzime, așa că, vă rog, când voi ajunge la București, dați-mi niște partituri!


De regulă, atunci când intervievez muzicieni, cei mai mulți povestesc despre cum muzica le-a împresurat copilăria. Este și cazul dvs.? Ați crescut într-un mediu muzical?

Bunica mea a fost pianistă. Studiase la Viena cu unul dintre pianiștii din cercul schoenbergian. Cel mai intens impuls către muzica clasică de la ea a venit. În aceeași măsură am fost impresionat, însă, și de jazzul tatălui meu. Îmi amintesc foarte bine și acum momentele în care, în copilăria mea, ne așezam amândoi la pian, tată și fiu, unul lângă altul, și improvizam. Spun improvizam pentru că nu ajunsesem la stadiul notației muzicale. Într-un fel, improvizația mi-a deschis ochii larg asupra muzicii în general, dar nu numai.


Mergând mai departe, de la improvizațiile jazzistice din copilărie la anii de studiu, la anii de formare muzicală, pe cine ați desemna ca fiind esențial în alegerea carierei de muzician profesionist?

Beethoven… probabil. Personal am abordat atât de multe stiluri muzicale încât, la un moment dat, îmi părea imposibil să mă hotărăsc către ce să merg mai insistent. În adolescență, spre exemplu, cântam la chitară într-o formație rock. Cochetam și cu jazzul, studiam și muzica clasică când, într-o discuție purtată cu tatăl meu, am conștientizat că, treptat, muzica clasică îmi devenise indispensabilă. Muzica clasică și, în mod excepțional, muzica lui Beethoven care ajunsese să mă obsedeze efectiv, în cel mai plăcut mod cu putință. Beethoven, prin arta lui, m-a făcut să renunț la tot ceea ce începusem sau încercasem până atunci.


Dincolo de alegeri, atunci când se vorbește despre o carieră artistică, îmi vin în minte vorbele lui Enescu legate de ceea ce ea (cariera) presupune: 99% muncă și doar 1% talent. În opinia personală, cum sunt dozate aceste procente pe talent, efort și noroc, de ce să nu recunoaștem?

Mă gândeam zilele trecute la ideea aceasta a carierei muzicale. Cazul meu este unul cât se poate de fericit căci, în fond, eu fac ceea ce-mi place, ceea ce iubesc cel mai mult. Vă povesteam mai devreme despre backgroundul meu muzical. În copilarie și adolescență am studiat pianul și violoncelul, am făcut jazz, am cântat rock, am studiat compoziția și, în plus, îmi doream foarte mult să devin dirijor. Aceasta fiindu-mi povestea, nu mai sunt atât de sigur de unde vine talentul și, mai ales, ce înseamnă el. Talentul este un cuvânt atât de neobișnuit și de straniu. Este legat foarte mult de așteptările care nu pot fi rezolvate cu anticipație. Așa privind lucrurile, ajungi să crezi că munca devine esențială, însă atunci când faci totul cu plăcere, termenii aleși devin nepotriviți contextului general. Esențial este că pentru o carieră nu trebuie să "muncești", ci să o faci cu plăcere.


În cele din urmă, ați ales ceea ce iubiți cel mai mult, dirijatul. Ajuns aici, după atâția ani de experiență pe podiumul de concert, care credeți că este cel mai dificil aspect cu care un dirijor se poate confrunta într-o carieră de succes?

Dirijatul acaparează totul, cuprinde enormul spațiu muzical. Așa cum să ai o familie presupune să i te dedici 100%, ori cum, în opinia mea, este esențial să trăiești frumuseațea vieții bucurându-te de tot ceea ce poate ea să-ți ofere, asimilând esențialul și mai mult decât atât. Vedeți dvs., și în privința aceasta sunt un favorizat. Ca dirijor ajung să călătoresc în foarte multe locuri pe care caut, și fac tot posibilul, să le cunosc în amănunt. Nu mă mulțumesc doar cu câteva informații legate de orașele în care mi se întâmplă să ajung pentru a dirija orchestrele de acolo. Cunoașterea presupune mult mai mult decât atât. Înseamnă istorie și geografie, înseamnă civilizație și cultură. În situații de acest gen ajungi să te întrebi, retoric chiar, când poți să faci atât de multe lucruri, într-un timp atât de limitat? Cum poți trăi atât de multe vieți, într-o singură viață? Aceasta este cea mai mare dificultate a carierei dirijorale. Este acaparantă și solicitantă.


Ajungând la concertul acestei zile de festival Enescu, vorbiți-ne puțin despre orchestra cu care veniți la București - Mozarteum Salzburg.

Am colaborat de multe ori cu orchestra aceasta și simt cum, cu fiecare experiență în plus, povestea noastră se înfrumusețează. Este un ansamblu de o flexibilitate copleșitoare, cu niște muzicieni de-a dreptul spectaculoși. Din experiență știu că, în genere, cu cât îți cunoști mai bine muzicienii cu care lucrezi, cu atât concertele se așează mai bine în spectacole. Pe de altă parte, există și magia primei întâlniri cu o orchestră, fără așteptări și etaloane de dinainte trasate. Este întâlnirea care oferă surprize excepționale. Așadar, este minunat să clădești în timp experiențe trainice, în aceeași măsură în care poți avea întâlniri fantastice cu oameni total străini ție.


Mă gândesc că idea este aplicabilă și în cazul soliștilor cu care colaborați…

În mod normal mă întâlnesc cu solistul în avans. Gândiți-vă însă, că lumea este plină de interpreți formidabili pe care nu ai timp cum să-i cunoști îndeaproape. Este și cazul lui Dan Grigore pe care îl întâlnesc prima oară la București. Pe parcursul anilor am colaborat însă cu foarte mulți muzicieni români. Recent cu Radu Lupu și Silvia Marcovici. De asemenea, peste tot unde dirijez, găsesc sau, după caz, regăsesc instrumentiști români foarte buni în orchestre. Mulți sunt concertmaeștri ori șefi de partide instrumentale. Oricum, muzicienii români sunt peste tot.


La București veniți cu un program Mozart - Beethoven.

Da, este vorba despre un program foarte clasic, explicabil profilului orchestrei pe care o dirijez - Ansamblul Mozarteum din Salzburg. Este o regulă instituită de ei, aceea de a cânta Mozart în fiecare concert.

Programul îl deschidem dramatic, cu uvertura la opera Don Giovanni, urmată de concertul mozartian numărul 23 pentru pian și orchestră, cu fațetele lui atât de contrastante. O lucrare împărțită în profiluri foarte zâmbitoare dar și extrem de triste. Îmi amintesc și acum momentul în care am ascultat prima oară mișcarea lentă a acestui concert. A fost o încântare, a fost fascinație. "Tragism" poate este un termen alăturat forțat muzicii lui Mozart, mie însă, mișcarea aceasta chiar asta mi-a inspirat. Concertul nr.23 este un opus multifațetat, mereu trecut în lista preferințelor mele muzicale.

La final vom cânta Beethoven, Simfonia a VII a, una dintre cele mai bune lucrări simfonice scrise vreodată. Și din nou, aici, în mișcarea a II-a, devenim parte integrantă a unei atmosfere sonore încărcate de pasaje care ne trec de la bucurie la maiestate, de la tristețe la catastrofă. Este o simfonie de o bogăție exemplară care, la rândul ei, are o semnificație aparte pentru mine. Vi-l menționasem deja pe Beethoven ca fiind motivul principal al schimbărilor de atitudine muzicală în viața mea. Or, în mod particular, muzica acestei Simfonii a VII-a a avut legătură cu alegerile mele ulterioare. Îmi amintesc că tânăr fiind, stând acasă, lucrarea fusese anunțată la radio. Eu m-am grăbit s-o imprim pe o casetă audio. Acea casetă însă, s-a defectat în mijlocul mișcării a IV a, moment care mi-a creat un sentiment de anxietate. Și acum, când dirijez această simfonie beethoveniană, acea oprire bruscă a sunetului pe casetă mă urmărește în concert. O ascultasem de atât de multe ori, chiar așa, cu defectul tehnic acceptat, încât mi s-a imprimat cu totul, chiar și șocul opririi bruște a muzicii.


Așa cum îmi închipuiam și eu, și cum tocmai mi-ați confirmat, ați dirijat de multe ori aceste lucrări clasice. Sunt curioasă să aflu cum faceți ca prospețimea reinterpretărilor lor să se mențină la fiecare nou concert?

În primul rând, noi ca performer, suntem foarte norocoși că maturizându-ne, călătorind mult, lucrăm mult cu orchestre atât de diferite. Avem la dispoziție însă doar două variante posibile. Fie interpretăm totul aproape la fel cum o făcusem și altădată, fie lucrăm partitura de la capăt, redescoperindu-i rostul. În cazul meu, vă spun că totul se schimbă în mintea și sufletul meu din momentul în care am făcut gestul dirijoral de incheiere a muzicii în concert. Astfel, nu simt că fac nici un efort pentru ca acea muzică să sune iarăși proaspăt la următoarea interpretare. Știu bine că aceeași creație îmi va vorbi într-un mod diferit pentru că, de la ultima vizită a ei, atâtea s-au întâmplat cu mine, atât de multe impresii mi-au pătruns interiorul încât mi-au modificat întregul caleidoscop muzical. Astfel, perspectiva este mereu diferită!


Ce se întâmplă însă, de la masa personală de lucru până la repetițiile cu orchestra. Se produc și scurtcircuitări între așteptările și cerințele personale și rezultatele finite din concert?

Desigur. Este un schimb constant între noi și nu numai atât. În cazurile celor mai bune interpretări date în concerte, știu că ceea ce face diferența nu are deloc legătură cu lucrul la masa personală de acasă. Indiferent de cât de multe ore de studiu individual rezervi unei partituri, ori câte ore de cercetare atribui opusului, indiferent de timpul petrecut cu orchestra, întotdeauna va exista acel ceva care vine din interiorul muzicii și mai ales, dincolo de ea, vine de sus și nu se poate explica în cuvinte. Îți poți face, eventual, o imagine despre cum ar trebui să sune totul în concert, în realitate însă, concertele comportă un mixt de așteptări bazate pe lucrul cu ansamblul, pe disponibilitate, având în vedere că lucrezi cu muzicieni, dar și pe un dar venit de sus…


Ce credeți că transformă o simplă compoziție într-o capodoperă?

Probabil dorința de a reveni mereu la ea, știind că încă mai sunt atât de multe lucruri nedescoperite înlăuntul ei. Senzația că viața din interiorul acelei muzici este nesfârșită. Că rămâne acolo mereu o ușă deschisă la pășirea căreia vei fi mereu recompensat.


Se spune, în general, că artistul caută să fie iubit de publicul lui? Sunteți de acord cu ideeea aceasta?

Dacă publicului îi place ceea ce facem este un adevărat privilegiu pentru noi. Sensul invers însă, nu este un scop pentru mine. Personal sunt convins că este foarte important să nu ne lăsăm stăpâniți de ceea ce credem noi că își dorește publicul. Relația primordială trebuie să fie cu muzica. Eu caut să mă apropii cât pot de mult de adevărul din interiorul ei și să-l exprim cât mai veridic în fața publicului. E posibil ca și publicul să mă urmeze, cine știe?


Care credeți că este cel mai mare obstacol de care publicul, în zilele noastre, trebuie să treacă pentru a ajunge să aprecieze și, mai ales, să iubească muzica clasică?

Tocmai am participat zilele trecute la o conversație în Suedia unde lucrez cu orchestra de cameră de acolo. Un jurnalist ne-a întrebat despre noua noastră stagiune introducând în discuție și reputația dificilă pe care muzica ar avea-o. "Dificil" este însă un termen pe care personal mi-e imposibil să-l asociez muzicii. Da, muzica poate părea stranie, necunoscută, dificilă acelora care nu s-au întâlnit vreodată cu bucuria ascultării ei. Singurul lucru pe care ar trebui să-l facem neapărat pentru a schimba o asemenea reputație este să căutăm să împărtășim muzica copiilor noștri. Copilăria este vârsta care, știți bine, păstrează amintiri pe tot parcursul vieții, or noi tocmai aici trebuie să fim cât mai prezenți. Dar nu doar ascultarea pasivă a muzicii poate schimba lucrurile în direcția dorită, ci implicarea directă a copiilor în fenomenul muzical. Impresiile lăsate de muzică în copilărie îi vor însoți până la maturitate. N-am nici un dubiu, concertele educative, concertele care implică atât copii, cât și tineri, pot face diferența în bucuria ascultării muzicii.

Interviu realizat de Corina Rădoi