Ateneul Român, 12 septembrie - violonistul francez va cânta împreună cu Ştefan Tarara în compania Orchestrei de Cameră Bucureşti - Ion Voicu.

Am să vă rog să ne vorbiţi pentru început despre primii ani ai carierei dumneavoastră. Ştiu că aţi avut o relaţie privilegiată cu maestrul Jascha Heifetz. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această relaţie deosebită?

A fost un adevărat vis să fiu apropiat de o persoană atât de talentată. A fost şi un moment propice pentru mine pentru că în acel timp Heifetz şi-a întrerupt activitatea concertistică, astfel că s-a dedicat foarte intens celei de profesor. Era şi un profesor la care se ajungea foarte greu, avea foarte puţini studenţi. Mie mi-a acordat foarte mult timp, am avut ocazia să cânt cu el în concerte, în recitaluri camerale împreună cu Piatigorski. Aşa că, privind acum înapoi către acei ani, pot spune că am fost extrem de norocos.

Aţi concertat pe scenele lumii cu mulţi mari muzicieni şi poate este dificil de ales, dar aveţi o amintire mai specială faţă de altele legată de acele apariţii?

Avem un mare violonist în Franţa - Christian Ferras, care ca student a fost apropiat de George Enescu şi cred că aş putea spune că relaţia mea cu el a fost una specială. Nu a fost profesorul meu, însă când m-am întors din America după studiile cu Heifetz, am devenit foarte apropiat de Christian Ferras. Din păcate acesta a murit la vârsta de 52 de ani şi a fost foarte trist pentru mine să pierd un asemenea prieten. El mi-a vorbit foarte mult despre Enescu şi am avut şi privilegiul să cânt de câteva ori împreună cu el în Dublul concert de Bach.

În ceea ce priveşte Concursul Internaţional "George Enescu" ştim că aţi câştigat premiul întâi în 1970. Ce amintiri aveţi de atunci şi cum îl priviţi acum din postura de profesor?

Am făcut parte din juriul Concursului "Enescu" la ultima ediţie şi am fost foarte fericit să văd că numele George Enescu este atât de viu, că atâţia tineri din întreaga lume participă la concurs şi cântă atât de bine. Pentru viitor cred că ar fi o idee bună să creştem valoarea concursului prin selectarea numărului participanţilor. Şi aceasta o spun pentru că am făcut parte din juriul concursului "Regina Elisabeta" de la Bruxelles, unde sunt 180 de concurenţi din care se selectează 68 cu câteva luni înainte apoi din nou facem o selecţie, ca în final să rămână 12 dintre cei mai valoroşi violonişti din lume. Sunt foarte încântat să constat că europenii şi cei apropiaţi culturii europene evoluează foarte bine. În urmă cu câţiva ani ne temeam că japonezii, coreenii, chinezii - care dealtfel sunt instrumentişti foarte buni - vor crea o situaţie dificilă şi nu prea plăcută în stilul interpretativ, aducând o abordare pe care poate nu ne-am dori-o. Aşa că sunt încântat să văd că atât la "Regina Elisabeta" cât şi la concursul "Enescu" au câştigat doi europeni. La Bucureşti - premiul obţinut de Ştefan Tarara, românul cu studii în Germania şi la Bruxelles, pe lângă mulţi violonişti proveniţi din Asia au fost germani, ruşi iar acum câţiva ani chiar unul dintre studenţii mei - Andrei Baranov a câştigat concursul. Şi anul acesta sunt mari şanse să obţină premiul întâi un european. Aşa că eu, ca un francez apropiat de şcoala de la Salzburg mă bucur să constat că este o competiţie corectă între asiatici şi europeni.

Vă veţi afla pe scenă în compania violonistului care a cucerit ultima ediţie a Concursului "George Enescu"...

...da, îl cunosc foarte bine pe Ştefan Tarara pentru că a studiat cu mine la Academia de Vară pe care o susţin la Lausanne de mai bine de 25 de ani. El a participat anul trecut, când am abordat un repertoriu de sonate. Am fost satisfăcut să constat că munca pe care am făcut-o împreună l-a ajutat să câştige premiul întâi al Concursului "Enescu". A fost o ştire care m-a bucurat iar propunerea de a cânta cu el Dublul concert de Mozart la Bucureşti mi s-a părut una minunată. Sunt încântat să mă întorc la Bucureşti pentru a cânta acest concert.

Ca profesor aţi întâlnit de-a lungul timpului mulţi muzicieni români. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre artiştii români?

Cultura muzicală a ţării dumneavoastră are o bogată istorie însă una este să ai o istorie bogată şi un alt lucru să fi prezent în viaţa culturală, iar cu siguranţă asta face România acum. Sunt foarte apropiat de câţiva violonişti cum ar fi Mihaela Martin şi Silvia Marcovici. Ele îmi sunt prietene apropiate. Partea plăcută în relaţia dintre artiştii francezi şi români este aceea că nu au probleme de comunicare. Majoritatea românilor vorbesc o franceză foarte bună. Acum sunt în juriul competiţiei "Regina Elisabeta" împreună cu Mihaela Martin şi comunicăm perfect, este o relaţie specială. Mă simt apropiat de România şi datorită relaţiei istorice de prietenie dintre cele două ţări. Ştiu că Enescu a trăit mulţi ani în Paris, amintirea sa este încă foarte proaspătă acolo pentru că a adus multe momente muzicale deosebite în Franţa. Aşa că mă bucur că nu e vorba doar de istorie, care oricum este solidă şi că relaţia este una vie.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră ca francez arta lui George Enescu?

El a adus Franţei muzica tradiţională a ţării dumneavoastră, care era necunoscută sau aproape necunoscută. A compus muzică minunată, apropiată sufletului său şi ţării sale, dar în acelaşi timp a fost influenţat şi de muzica franceză. De exemplu, a doua sa sonată pentru vioară este foarte apropiată stilului lui Faure. Aşa că e foarte interesant să vezi cum un muzician îşi aduce tradiţiile culturale ale spaţiului său, dar este foarte atent la tendinţele şi stilurile pe care le-a găsit în Franţa. Enescu a fost un om complex, foarte sensibil la nuanţele diferitelor culturi, ceea ce e un fapt rar întâlnit.

Aţi avut o adevărată aventură legată de vioara dumneavoastră Stradivarius, care v-a fost furată la sfârşitul anilor 1980. Ne puteţi da mai multe detalii despre povestea acestui instrument?

S-a vorbit foarte mult despre această întâmplare pentru că vioara mea este una foarte preţioasă, una dintre cele mai faimoase din lume. Din nefericire însă sunt viori care sunt furate zilnic şi nimeni nu vorbeşte nimic despre ele. Şi aceasta pentru că, tot din nefericire, viorile sunt instrumente mici, uşor de furat, de asemenea există unii distribuitori neoneşti, care oferă posibilitatea să fie revândute, astfel că e greu să găseşti urma instrumentului pierdut. Eu am fost norocos datorită faptului că vioara mea, fiind aşa celebră, a fost imposibil să fie revândută. Aşa că, în cele din urmă, cel care o puteam cumpăra din nou eram doar eu iar cei care mi-o luaseră au înţeles că în cele din urmă, vor trebui să mi se adreseze. Şi din această cauză, întreaga poveste a avut un final fericit. A fost pentru mine una dintre experienţele cu care în viaţă trebuie să te confrunţi, cum ar fi o boală sau pierderea unei persoane apropiate. Face parte din viaţă să întâlneşti şi astfel de provocări şi să găseşti soluţii pentru a le rezolva. Cred că am devenit mai puternic după această experienţă, pentru că am fost tulburat de ea... Dar, în cele din urmă, vioara se află lângă mine, sper să nu-mi mai fie furată şi, repet, mă consider o persoană mai puternică acum din multe puncte de vedere... Şi chiar a fost unul dintre momentele cu cel mai puternic impact din toată viaţa mea.