Arhivă : 2015 |

Pierre-Laurent Aimard: ca interpret ești în cautarea unui răspuns

Duminică, 13 Septembrie 2015 , ora 9.10
 


Pianistul francez care a înregistrat sub bagheta lui Nikolaus Harnoucourt integrala concertantă beethoveniană propune "Imperialul" în ediția 2015 a Festivalului Enescu, în data de 12 septembrie la Sala Mare a Palatului cu Orchestra  Operei de Stat Bavareze  și dirijorul Constantinos Carydis. Acest eveniment de la București reprezintă pentru Pierre-Laurent Aimard deschiderea noii stagiunii 2015-2016 în care va prezenta integrala concertelor pentru pian de Beethoven ca artist în rezidență al Orchestrei Simfonice din Viena, apoi alături de Orchestra de Cameră din Zurich, Filarmonica din Oslo, Filarmonica Regală Flamandă din Antwerp și Orchestra de Cameră Suedeză.

Domnule Pierre-Laurent Aimard, aveți un an plin, sunteți implicat în proiectul aniversar Pierre Boulez 70. De pe scena Festivalului de la Salzburg unde interpretați Boulez, veniți la București în Festivalul Enescu cu Beethoven. Un salt stilistic spectaculos!

Da, alături de pianista Tamara Stefanovici la sfârșitul lunii august am interpretat nu doar la Salzburg dar în mai multe alte orașe, integrala lucrărilor pentru pian de Pierre Boulez.

Cum priviți acest parcurs artistic care dealtfel vă caracterizează întreaga carieră, de la contactul cu Pierre Boulez, când erați foarte tânăr și când ați devenit unul dintre marii interpreți ai muzicii contemporane, în paralel înregistrați Bach, Arta fugii, sau Beethoven - mă gândesc la integrala concertantă sub bagheta lui Nikolaus Harnoncourt de la începutul anilor 2000.

Pentru mine este un parcurs foarte natural, am avut o pregătire de o mare deschidere care a început cu repertoriul baroc dar mergea până la contemporani. Și întotdeauna viața mea de muzician a fost așa. Este un non sens să te oprești la muzica de acum două secole. Mi se pare natural să cânt muzica timpului meu pentru că în întreaga istorie a muzicii asta se făcea. Consider că altfel m-aș priva de atâta bogăție sonoră. Mi-am și organizat viața în consecință, de exemplu când eram tânăr am fost ani buni membru în ansamblul de muzică nouă care era fondat de Pierre Boulez, Ensemble InterContemporain, dar îmi rezervam suficient timp să cânt și alte tipuri de muzică pentru a păstra acest echilibru între muzica trecutului și muzica prezentă.

Există și compozitori pe care nu-i cântați deloc? Privindu-vă repertoriul observ doar autori vizionari: de la Ligeti care a fost unul dintre cei mai populari și moderni dintre muzicienii de avangardă, la Bach, din creația căruia v-ați oprit la Arta fugii care este un monument al barocului, bineânțeles, dar în același timp este o operă vizionară, neînțeleasă de contemporanii ei.

Într-adevăr, sunt întotdeauna mai atras de compozitorii care au avut o mare forță creatoare și vizionară, care deschid perspective, care investighează noi teritorii. Am renunțat la multă muzică pe care o găseam poate prea academică și îmi place să-mi ocup “ziua muzicală”cu cei care sunt marii exploratori.

Între acești exploratori m-aș opri un pic la György Ligeti, care vă considera interpretul ideal al creației sale pentru pian. Ligeti s-a născut la Târnăveni, așa cum știți, și a avut o legătură strânsă cu compozitorii români contemporani, era de pildă un admirator al operei lui Ștefan Niculescu pe care l-a și susținut în Europa. A fost pentru dumneavoastră relația cu Ligeti un punct de contact și cu muzica românească?

Ligeti era de fapt, un cetățean al lumii , un compozitor ungar născut în Transilvania, în România, da. Dar care a călătorit în întraga lume, a trăit în diferite țări din Europa: în Austria, în Suedia, în Germania, avea un apartament la Paris, unde a stat multă vreme. Călătorea enorm și era atât de interesat de ce se întâmplă în diferite culturi ale lumii. E adevărat că avea rădăcini puternice și în a treia etapă stilistică a sa, în anii '80, a revenit la origini. A scris și o lucrare după “Coloana infinită” a lui Constantin Brâncuși, dar în general era de o cultură cu o dominantă amprentă ungară.


În muzica contemporană ați avut marea șansă să lucrați în prezența compozitorului. Asta îți imprimă un anume fel de a reda sensul unei partituri. Cu Bach și Beethoven este cu totul altceva. Cum vedeți identitatea unui interpret, între aceea de a merge pe urmele compozitorului sau cea în care interpretul vine cu propria viziune.

Când ai alături compozitorul poți cunoaște mai bine persoana care a dat naștere acelui proiect artistic. Cultura ei, snsibilitatea. Îl poți urma poate mai ușor în fantezia și imaginația sa, îi simți energia, felul în care vorbește, în care cântă. Sigur că te poate și îndruma în identitatea operei sale. Dar cel mai important este că îl poți interoga pentru a verifica dacă alegerea ta este una justă. Cu siguranță, cu cât este vorba despre un autor mai îndepărtat cu atât este mai dificil. Sunt și compozitori care ne-au ajutat, care ne-au lăsat indicii scrise. Dacă vorbim spre exemplu despre Bach, el ne-a ajutat prea puțin. Știm prea puține despre viața sa, despre el însuși. Era absorbit total către compoziție, nu către sine. Aici avem o muncă de reconstituire, de cercetare, aproape muzicologică într-un fel.

Interpretați concertul nr.5, “Imperialul” de Beethoven în Festivalul Enescu. Ați înregistrat integrala concertantă beethoveniană la începutul anilor 2000 cu dirijorul Nikolaus Harnoncourt și Orchestra de Cameră a Europei. De ce are nevoie un interpret pentru a fi un bun “beethovenian”?

Poate dacă aș putea să-l definesc în câteva cuvinte aș fi un mai bun “beethovenian”! Nu știu, dar în orice caz ești întotdeauna ca interpret, în cautarea unui răspuns. În cazul unei lucrări ca “Imperialul” trebuie să înțelegi sensul, să-ți amintești că această operă nu este una a maiestății, a grandorii. Este în fapt un strigăt de revoltă, un strigăt al celui care trăia la Viena și știa că francezii sunt la porțile orașului. Deci este o latură războinică într-un fel, un apel la luptă în acest opus, ceea ce face ca gesturile să aibă o anumită energie. Este apoi vorba despre o compoziție foarte lungă deci mai ai nevoie și de calități suficiente ca pianist pentru a susține forma, marele arc al celei de-a doua mișcări și numeroasele reiterări ale rondo-ului din a treia mișcare. Și deasemenea, cum Beethoven era un mare ritmician care și-a bazat toată simfonia a VII-a de pildă pe un ostinato, trebuie să ai în vedere că în acest concert există o bogăție în alcătuirea ritmurilor în prima parte și un anume specific ritmic în a treia. Astea ar fi primele lucruri la care mă gândesc.

Nu este prima oară când veniți în România în Festivalul Enescu.

Nu, am venit în România pentru a interpreta un concert de muzică de cameră cu Trio-uri de Ligeti și Brahms, acum 15 sau 20 de ani. Am mai concertat în România cu sora mea (Valérie Aimard) violoncelistă într-un turneu care a inclus mai multe orașe între care și Timișoara, la începutul anilor '90. Sunt foarte fericit să mă întorc, să-i văd evoluția, pentru mine a fost și atunci o experiență foarte puternică, aveam mulți prieteni români și era un moment de mari schimbări în Europa, în mod special într-o țară ca România. Și asta îmi aducea multe speranțe. Deci sunt foarte nerăbdător să revin acum, 20 de ani mai târziu!



Ana Voinescu