Arhivă : 2015 |

Valeriy Sokolov - 'Cred că mergând tot înainte te dezvolți inevitabil!'

Joi, 10 Septembrie 2015 , ora 13.33
 
La 12 ani când câștiga bursa de studii oferită de Concursul Internațional Pablo de Sarasate de la Pamplona, bursă ce-i permitea să studieze în cadrul prestigioasei Școli Yehudi Menuhin din Marea Britanie, Valeriy Sokolov și-a dat seama cu siguranță de amploarea deschiderii profesionale pe care o avea în față. Specializarea cu reputata profesoară Natalia Boyarskaya la Școala Menuhin s-a dovedit norocoasă, pentru că în 2005, la 19 ani, tânărul violonist ucrainean câștiga Concursul Internațional de Vioară George Enescu de la București dar și premiul special al juriului pentru cea mai bună interpretare a Sonatei a III-a în caracter popular românesc. După câștigarea competiției de la București, cariera lui Valeriy Sokolov a luat un avânt considerabil, artistul ucrainean apărând din ce în ce mai des pe cele mai importante scene de concert din lume. Colaborările cu muzicieni ca Yan Pascal Tortelier, Lawrence Foster și David Zinman dar și cu ansambluri precum Orchestra de Cameră a Europei, Orchestra Filarmonicii Regale din Liverpool, Orchestra Tonhalle din Zurich, Orchestra Simfonică din Basel și Orchestra Simfonică din Cleveland îi completează onorant cartea de vizită. Pe 11 septembrie, va cânta pe scena Sălii Mari a Palatului celebrul Concert în Re major de Ceaikovski, pentru prima dată în compania Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg cu Yuri Temirkanov la pupitru.


Aș dori să începem acest dialog întrebându-vă care a fost prima dumneavoastră întâlnire cu muzica, prima amintire sonoră?

Cred că prima întâlnire cu muzica a fost momentul în care am intrat accidental, copil fiind, în clasa profesorului de vioară de la școala locală din Harkov și am făcut astfel, instantaneu, parte din ceea ce se întâmpla acolo. Și țin minte doar că în acel moment mi s-a spus că voi cânta la vioară, ceea ce a fost o surpriză pentru mine. Probabil și pentru mama.


După studiile din Ucraina ați avut ocazia să vă specializați la Școala Yehudi Menuhin din Cobham, Marea Britanie. Cum vă amintiți acea perioadă, contactul cu viața britanică?

A fost o perioadă foarte specială pentru că, prin intermediul școlii, am fost cumva conectat la personalitatea lui Yehudi Menuhin, care este o figură unică în lumea noastră muzicală. La Școala Menuhin totul a fost extrem de provocator din punct de vedere muzical, m-am dezvoltat foarte mult și în direcții foarte diferite, ceea ce n-aș fi putut face niciunde altundeva. În privința orarului însă, pentru că acolo nu faci doar vioară, pe lângă părțile pozitive, sunt și altele care ar putea fi îmbunătățite. Dacă m-aș fi putut axa mai mult pe vioară între vârsta de 14 și 19 ani, poate că aș fi putut participa la mai multe competiții, poate că aș fi reușit să mă implic în mai multe proiecte dar evident, în privința culturii muzicale, acest loc este unic și sunt extrem de norocos că am reușit să ajung acolo. Sunt persoana pe care o știți acum pentru că am fost într-un loc cum este Școala Yehudi Menuhin.


Cum simțiți că vi s-a schimbat percepția asupra muzicii pe parcursul acelor ani?

Am venit în Marea Britanie capabil deja să cânt un repertoriu destul de dificil dar din punct de vedere tehnic nu eram chiar la un standard valoric comun acceptat. Interpretam lucrările foarte natural, instinctiv cumva dar unele elemente tehnice nu erau chiar cum ar trebui. Profesoara mea de acolo, Natalia Boyarskaya, un mare, un excelent pedagog, a început să schimbe situația, a lucrat cu mine pentru a pune lucrurile în ordine, pentru că a considerat că astfel mă va ajuta să sufăr mai puțin în viitor din acest punct de vedere, că voi obține un control mai mare asupra viorii și chiar asupra muzicii pe care o interpretez. Desigur, tot acest proces a durat ceva iar pe parcursul său situația s-a schimbat semnificativ. Ea era și foarte strictă, foarte severă, atitudine care m-a încurajat să studiez mai mult. Nu prea am avut perioade calme, relaxante atunci... Era doar muncă, multă presiune iar timpul destul de măsurat, pentru că școala dura doar cinci ani. Dacă pierdeam 3 ani îmbunătățindu-mi tehnica, mi-ar fi rămas doar 2 pentru muzică (râde)... Însă după un timp am întâlnit și alți profesori în cadrul unor cursuri de măiestrie ținute acolo de Zakhar Bron, Dora Schwarzberg dar și de alte nume reprezentative din America, nu numai violoniști, iar gândirea mea muzicală a accesat, prin intermediul lor, noi teritorii de cunoaștere. Astfel, ultimii ani de acolo, cei care au precedat participarea mea la Concursul Internațional George Enescu, au fost încărcați de muzică. Primii s-au axat mai ales pe tehnică.


Ați menționat Concursul Internațional George Enescu, pe care l-ați câștigat în 2005. Cum considerați că v-a ajutat această distincție în carieră?

M-a ajutat în primul rând personal, prin mărirea încrederii în sine, prin satisfacția pe care am simțit-o obținând premiul I, distincție foarte importantă în biografia oricărui muzician, oricărui violonist și, desigur, m-a ajutat în foarte multe feluri în sensul deschiderii unor uși de atunci înainte. Practic, lansarea carierei mele internaționale s-a petrecut la scurt timp după reușită. Aproape imediat, la câteva zile distanță, am semnat un contract cu una dintre cele mai importante agenții de impresariat din lume, HarrisonParrott. Vreme de zece ani am avut o relație foarte bună cu această agenție, care mi-a facilitat aparițiile în foarte multe locuri și colaborarea cu extrem de mulți artiști. Dacă nu obțineam acel premiu, probabil că viața mea ar fi fost cu totul alta, poate că oamenii care se așteptau ca eu să câștig concursul mi-ar fi întors spatele. Am fost norocos, a fost un moment extrem de special iar prezența mea în România, în cadrul competiției, a reprezentat o experiență unică.


Veți interpreta la București celebrul Concert pentru vioară și orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski, o partitură care vă este foarte familiară. Ați cântat acest concert de foarte multe ori, cu mare succes. Cum reușiți să păstrați intactă prospețimea viziunii asupra opusului ceaikovskian? Într-un interviu anterior vorbeați despre importanța căutării detaliilor ascunse în partitură. Încă mai găsiți aceste secrete?

Bineînțeles! În primul rând, vreau să spun că mă simt foarte onorat că voi cânta în Festivalul Internațional George Enescu, mai ales în această conjunctură, având alături unul dintre cei mai mari dirijori ai timpului nostru, un specialist în Ceaikovski. Pentru mine este un adevărat eveniment, foarte special, unic. În al doilea rând, a propos de relația mea cu Concertul lui Ceaikovski, aș dori să fac o paranteză. Am cântat de-a lungul timpului cu diferiți parteneri mult din muzica sa de cameră și de câte ori am făcut-o am învățat enorm. Am cântat Trioul, Sextetul dar și alte lucrări care nu sunt neapărat legate de Concertul în Re major, așa că, treptat, ajungi să cunoști din ce în ce mai bine simbolurile, limbajul compozitorului și toate acestea se reflectă, firesc, asupra Concertului pentru vioară. Cred că muzica sa este foarte prețioasă și, în același timp, o reflexie a timpului, un timp al Rusiei imperiale, o perioadă în care totul mergea foarte bine iar eu încerc mereu să o abordez dintr-o nouă perspectivă. Este o cercetare continuă, în privința asta nimic nu se schimbă (râde). Desigur, tehnica mea a evoluat, înțelegerea mea asupra lucrării a evoluat și toate acestea cred că vor fi evidente în noile mele versiuni asupra lucrării. Cred că mergând tot înainte te dezvolți inevitabil.


Există, de asemenea, din perspectiva solistului, capcane în Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski, elemente care ar putea altera interpretarea generală?

Da, acest concert nu este scris foarte comod pentru interpret și, la început, a fost chiar respins de Leopold Auer, căruia i-a fost dedicat în primă instanță, însă cred că aceste capcane nu sunt până la urmă atât de periculoase dacă tot contextul sonor general are direcția corectă. Tehnica este până la urmă cea care servește muzica și nu ar trebui să afecteze foarte mult peisajul muzical general, ideile stilistice ale opusului. Așa că nu mă gândesc la el ca la un concert plin de capcane.


Veți interpreta Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski într-o companie foarte aleasă, Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg dirijată de marele maestru Yuri Temirkanov. Care este opinia dumneavoastră despre acest celebru ansamblu și despre Yuri Temirkano?

Opinia mea se situează, cum altfel, la cel mai înalt nivel. Am un profund respect și o mare admirație pentru muzicienii ruși, pentru că am fost la concertele lor, le-am ascultat înregistrările. Istoria lor este fabuloasă, valoarea uriașă iar ei mențin în continuare aceste standarde înalte. Cunosc chiar câțiva muzicieni din cadrul orchestrei, oameni extrem de interesanți și cultivați. Cred că reușesc cu toții să mențină vie marea tradiție rusă, în cel mai bun sens posibil. Iar Temirkanov este pur și simplu interpretul ideal al lui Ceaikovski, ce aș mai putea spune eu în plus? Este atât de mare, încât nu are nevoie de nicio altă caracterizare.


Ați înregistrat deja o lucrare semnată de George Enescu. Care au fost reacțiile după lansarea acelui album?

Am înregistrat doar o sonată pentru acest compact-disc ce a apărut acum câțiva ani. Celelalte opusuri enesciene sunt interpretate de Orchestra Simfonică din Monte Carlo. Cred că a fost primit foarte bine pentru că este un disc cu interpretări pline de vitalitate, la acea vreme eu și Svetlana Kosenko abia ne lansaserăm internațional, am abordat cu pasiune lucrarea, care îmi place în continuare la fel de mult. Se întâmpla la un an după câștigarea Concursului de la București. Iubim amândoi această lucrare și am colaborat foarte bine. Cred că a fost un succes și mă bucur că a figurat pe un disc mai complex, care includea și alte contribuții interpretative. Nu era o situație care ar fi trebuit să mă evidențieze pe mine ca solist, ca violonist, ci un album dedicat și închinat lui Enescu iar acesta este cel mai bun lucru pe care îl merită autorul român.


Ca laureat al Concursului Internațional George Enescu, cum vă imaginați viitorul muzicii ce poartă semnătura marelui autor român? Intenționați să mai abordați și alte lucrări ale sale?

Da, mă gândesc să includ cea de-a treia sa sonată pentru vioară și pian, o adevărată capodoperă, în programul recitalurilor mele din următorii ani. Abia aștept să mai cânt Octetul său, pe care l-am interpretat deja în România. Data viitoare aș dori însă să fiu prima vioară, pentru că până acum am fost vioara a doua. Cred că moștenirea enesciană este atât de mare iar România face tot ce poate, inclusiv prin Festivalul Internațional George Enescu, pentru a-i accentua renumele internațional încât, în privința viitorului, cred că reprezintă una dintre acele uriașe personalități sonore ale secolului XX, atât de complexe și interesante, încât va suscita mereu atenție. Și probabil că. În afara lucrărilor dedicat viorii, și celelalte opusuri ale sale, muzica de cameră, opera sa Oedip vor fi din ce în ce mai pregnant redescoperite și interpretate în consecință, mult mai des decât în prezent. Așa că, este o chestiune de timp, până când, sunt convins, cele afirmate puțin mai devreme vor deveni din ce în ce mai evidente. Pentru că oamenii caută lucrurile proaspete, așa cum este muzica lui Enescu. Din punctul meu de vedere, îi voi cânta cu plăcere lucrările, de câte ori voi avea ocazia. Este o muzică extraordinară pe care o simt cu adevărat, o simt foarte bine.


Ce sfat le-ați oferi tinerilor violoniști dornici să se afirme pe plan internațional? Care ar fi, în opinia dumneavoastră, cele mai importante calități ale unui interpret de top în prezent?

O întrebare foarte bună. În prezent există mulți tineri interpreți foarte buni, mulți pe care îi vezi în cadrul competițiilor internaționale, unii pentru că nu au mai făcut-o, alții pentru că deja au câștigat câteva și își doresc mai mult. Există o mulțime de elemente, însă cel mai important este să își dea seama că performanța necesită foarte multă muncă și mai ales timp. Lucrurile nu se întâmplă rapid iar notorietatea nu se cucerește în, să spunem, doi sau trei ani. Chiar dacă impresarii, agenții muzicali te îndreaptă către o anumită direcție, dacă pregătit să aștepți puțin și ești pregătit să-ți dezvolți propriul stil, propriul sunet și maniera personală de abordare a artei sonore, atunci succesul obținut va fi unul de lungă durată. Acum însă, este dificil să faci aceste lucruri, pentru că viața de concert foarte activă te obligă să fii mereu pe fază, mereu pregătit, de azi pe mâine și asta face totul destul de complicat. Însă chiar și în aceste condiții, cei care doresc să se afirme de acum încolo ar trebui să acorde mai multă atenție acelui timp pentru sine, în care să își poată dezvolta propriul stil interpretativ. Pentru că doar acela te va face să fii unic. În afară de asta, o bună cunoaștere muzicală, o cultură sonoră care să îți permită să înțelegi cu adevărat ceea ce cânți este, de asemenea, indispensabilă. Așadar, mi se pare foarte important acest proces de căutare interioară și abia după aceea lansarea într-o carieră de succes. Sigur, există și varianta succesului rapid pentru unii interpreți tineri și presupun că nu este nimic în neregulă dar nu este calea cu care eu personal rezonez. Nu mă interesează.

Interviu realizat de Ioana Marghita