Roger Norrington s-a născut în 1932 la Oxford. În 1962 a fondat Corul Schütz și a început explorarea muzicii vechi, fiind interesat de interpretările istorice. În 1978 a pus bazele ansamblului London Classical Players, printre ale cărui înregistrări de referință se numără integrala Simfoniilor de Beethoven, interpretate pe instrumente istorice. A fost director muzical al Oprei din Kent, dirijor principal al Orchestrei Radiodifuziunii din Stuttgart, al ansamblurilor Bournemouth Sinfonietta și Camerata Salzburg, precum și al Orchestrei de Cameră din Zürich și dirijor șef invitat al Orchestrei de cameră din Paris, concertând în paralel alături de mari orchestra din Europa și S.U.A. Roger Norrington a fost diagnosticat cu o tumoră pe creier și cancer la începutul anilor ʼ90, dar spune că tratamentul îl face să se simtă bine și se dedică în continuare muzicii.

În 11 septembrie 2015, Roger Norrington dirijează la București, în Festivalul Enescu, Orchestra de cameră din Paris, cu violonnistele Sarah și Deborah Nemțanu soliste. Vă invităm să îl cunoașteți mai bine pe acest maestru din următorul interviu:

Pasiunea dvs. pentru muzică a fost un fel de "dar din familie". Aţi cântat la vioară şi în cor, dar aţi studiat iniţial Istorie şi Literatură engleză. Se reflectă acestea în perspectiva dvs. asupra muzicii?

Literatura şi muzica se întrepătrund în multe ipostaze, printre care şi opera - am dirijat mult acest gen - şi în oratoriu, iar latura istorică este la fel de semnificativă pentru mine, pentru că sunt foarte interesat de a face muzica să sune ca atunci când a fost scrisă - în vremea lui Bach, a lui Mozart, a lui Brahms. Este foarte important. Studiile mele în domeniul istoriei mă fac să cred în ceea ce putem afla despre trecut.

Răspunsul dvs. mă îndeamnă să aduc în discuţie readucerea în prim plan a instrumentelor vechi. "Scopul utilizării instrumentelor istorice este de a face ca muzica să sune ca și cum ar fi nouă", aţi spus.

Da, este ciudat, dar aşa pare să fie. Sigur, trebuie să cânţi cu multă energie şi fantezie, nu este suficient să faci ceea ce este scrie în "instrucţiuni", totuşi, când interpretezi muzica unui compozitor cu instrumentele, dimensiunile ansamblului adecvate, cu amplasamentul, cu viteza şi frazarea potrivite, atunci sunetul obţinut este incredibil de natural şi într-un fel, nou. Muzica pare că doar ce a fost scrisă, nu creată de un venerabil şi bătrân maestru.

Ştiu că încă de copil aţi fost impresionat şi inspirat de Concertul Brandenburgic nr.6 de Johann Sebastian Bach. Ce înseamnă acest compozitor pentru dvs.?

Este cel mai mare din toate timpurile! Măreţia sa este incredibilă, de la lucrările mari până la creaţiile pentru vioară solo, care sunt de o inventivitate extraordinară! Apoi muzica pentru orgă, pentru clavecin... este marele maestru, fundamentul tradiţiei muzicale moderne din vestul Europei.

Programul pe care îl dirijaţi în Festivalul Enescu aparţine marii familii de muzicieni Bach. Cum se relaţionează muzica fiilor maestrului faţă de cea a tatălui, în viziunea dvs.? Pentru că istoria muzicii ne spune că aceştia nu apreciau stilul "învechit" al tatălui lor.

Aşa este! Fiii lui Johann Sebastian îl considerau învechit, dar şi mulţi alţi critici. Fiii căutau noi modalităţi de a scrie muzică şi cu siguranţă doi dintre ei, Carl Philipp Emanuel şi Wilhelm Friedemann, nu au putut "scăpa" cu totul de tată. Dar au avut acea nouă sensibilitate dramatică în stilul lor. Iar cel de-al treilea fiu faimos, Johann Christian - Bach "Londonezul", a început să compună într-o nouă manieră, pe care noi am numi-o clasică. Mozart l-a întâlnit la Londra şi a fost cu siguranţă influenţat de el. Acesta a fost începutul stilulul clasic. Cei doi fii ale căror lucrări le interpretăm pentru dvs. la Bucureşti sunt absolut fascinanţi şi în lucrările pe care le prezentăm, foarte diferiţi de tată - foarte emoţionale, contrastează foarte bine partiturile concertante ale tatălui incluse în acelaşi program.

În anii ´60 aţi descoperit un compozitor german mai puţin cunoscut decât cei din familia Bach - Heinrich Schütz şi v-aţi dat seama că nu îl puteţi compara cu altceva în interpretare.

Da, aşa este. Pentru că eram deja familiar cu maeştrii englezi care au precedat acea perioadă a istoriei muzicii - renascentiştii Bird, Wilson, Tomkins şi, desigur, cu Bach, din Baroc. Dar între aceştia nu realizasem că există un nou stil de secol 17 - pe care Monteverdi l-a numit "seconda pratica", un al doilea mod de a face muzică: mai direct, mai ritmic. A fost extraordinar să descopăr o muzică nouă şi nu ar fi funcţionat cântată rar, cu reverenţă, asemeni muzicii vechi religioase. Trebuia să se apropie mai mult de operă, şi aceea este exact perioada de apariţie a operei - Caccini, Peri, apoi "Orfeu" de Monteverdi, în 1607. Acelei perioade apariţine Schütz, născut în 1585. A vizitat de două ori Veneţia pentru a descoperi "noua muzică". A lucrat cu siguranţă cu Gabrieli şi se poate să-l fi cunoscut şi pe Monteverdi. Aceasta era noua lume muzicală a secolului 17, care a fost foarte interesat de descoperit.

Aţi pornit pe calea dirijatului când aţi ştiut că aveţi ceva de zis, aşa cum aţi declarat. Vă amintiţi acea vreme?

(râde) Nu... a trecut prea mult de atunci. Pot să vă spun însă că atunci când eşti tânăr ai multe idei, multă energie, multe instincte muzicale. Dar nu ai neapărat ceva nou de spus, ceva care să conecteze informaţiile trecutului cu imaginaţia ta actuală. Asta este pentru mine acum extrem de important. Oricine poate să se avânte în domeniul muzical, să se distreze, dar eu vreau să fiu sigur că atunci când interpretez orice compozitor, nu încalc niciuna dintre regulile care el s-ar aştepta să fie respectate. Acea legătură între informaţie şi fantezie este foarte importantă. Ea vine doar după multă lectură, mult timp de gândire şi multă experienţă.

Știu că viteza execuţiei partiturii este pentru dvs. foarte importantă.

În secolul 20, mişcările lente din lucrările lui Mozart şi Beethoven erau cântate mult prea rar, iar cele rapide poate uneori prea repede. Muzica perioadei clasice a trebuit să supravieţuiască celei romantice, când se dorea să fie impunătoare, măreaţă, deci cântată mai lent şi mai emoţional decât era de fapt. În anii ´60-´70 am început să descoperim că atunci când utilizezi tempo-ul potrivit, muzica sună mult mai bine. La Beethoven este uşor, pentru că a lăsat indicaţii de metronom la fiecare parte din Simfonii şi ştim exact ce dorea, trebuie doar să cântăm astfel şi sună minunat. Cei mai mulţi nu au făcut așa, unii nu o fac nici acum. Au impresia că este o algere, dar eu nu sunt de această părere. Metronomul este parte din partitură. La Mozart nu avem aceste indicaţii, dar în ultimele decenii s-au găsit noi modalităţi de a descoperi tempo-urile la care s-ar fi aşteptat Mozart şi este mult mai uşor de decis. Mulţi cercetători s-au preocupat de subiect şi ne este de mare ajutor că nu mai trebuie să ghicim, avem mult mai multe şanse de a estima corect.

Vă rog să ne vorbiţi şi despre "sunetul pur" - "nu trebuie să pui vibrato peste tot, de parcă ar fi zahăr", aţi spus.

(râde) ...chiar sirop, sos de ciocolată! Vibrato-ul este cunoscut dintotdeauna, este natural pentru unii interpreţi, în timp ce alţii cântă cu sunet pur. A fost considerat atractiv ca ornament - ai o notă lungă, şi, la fel ca în jazz, o condimentezi puţin şi te întorci apoi la ea. Asta se întâmpla chiar în secolul 15 în genul vocal, pe care instrumentele l-au imitat. Până la începutul secolului 20, virbato-ul a fost ca o decoraţie, apoi a devenit constitutiv, permanent, pentru mulţi interpreţi. Desigur, sunetul s-a modificat şi era foarte la modă, dar la asta se aşteptau Beethoven, Mozart, Brahms, Mahler? Nu! Eu am încercat şi am reuşit să fac orchestrele să cânte fără acest vibrato, veţi putea auzi în concertul Orchestrei de cameră din Paris. Toate orchestrele cu care colaborez cântă cu plăcere pentru mine cu acest sunet pur şi cred că rezultatul este minunat. De aceea solicit acest mod de interpretare, nu pentru că este corect.

Vorbind despre orchestre, v-aţi lăsat amprenta, printre altele, asupra Orchestrei Radiodifuziunii din Stuttgart. Există pentru dvs. un ansamblu ideal?

Cel din Stuttgart a fost cu siguranţă unul ideal. Muzicienii sunt plini de şarm şi spirit de aventură, un alt ansamblu minunat a fost Camerata Salzburg, unde am activat timp de 10 ani. Recent mi-am închiat colaborarea cu Orchestra de cameră din Zürich, unde am fost dirijor şef - un ansamblu mic dar incredibil de bun şi inteligent. Orchestra de cameră din Paris este de asemenea foarte bună. Am multe orchestre ideale. Îmi place să lucrez la Berlin cu Deutsche Symphonie, la Leipzig cu Gewandhaus, în Philhadelphia, la Montreal. Există multe orchestre minunante, deschise spre nou şi care cântă foarte bine. Suntem norocoşi, trăim probabil vremurile în care orchestrele au atins nivelul tehnic cel mai mare din toate timpurile.

Aţi călătorit în întreaga lume timp de multe decenii şi vă refereaţi într-un interviu la contextul cultural ca fiind foarte important. Vă refereaţi la lucrările din program, la tradiţiile culturale ale orchestrei, sau, mai degrabă, la ambele?

Da, ambele, plus contextul cultural al publicului, ceea ce aşteaptă. Este foarte interesant de văzut ce se întâmplă în Germania, unde publicul este foarte "muzical", dar preferă lucrările pe care le cunosc deja. Altfel sunt un pic derutaţi. În timp ce în Japonia, de exemplu, cânţi o lucrare nouă, care poate fi muzică contemporană sau scrisă de un compozitor englez, să zicem Elgar, pe care publicul nu o cunoaşte şi oamenii sunt extrem de intereaţi, ascultă cu mare atenţie. Dacă dirijez Simfonia I de Elgar la Berlin, publicul este destul de confuz şi tăcut, dar la Tokio este entuziasmat! Există multe feluri în care publicul îşi exprimă contextul cultural. Sigur că programul este important, la fel şi stilul orchestrei, dar fac muzică în primul rând pentru orchestră şi apoi pentru public, pe care îmi place să îl văd implicat. Vreau ca aceia care vin la un concert pentru prima dată să se bucure, iar muzica să nu rămână pentru ei un mister.

Care este, în opinia dvs., rolul muzicii în societatea de astăzi?

Acela de a ne îmbogăţi vieţile!

Privind toate problemele lumii contemporane, cum vedeţi viitorul muzicii clasice?

Aceasta este o intrebare foarte interesantă... se spune că muzica clasică scade în popularitate, eu cred că dimpotrivă! O ascultă mai mulţi oameni ca oricând! Sigur, în secolul 19 nu existau concerte jazz sau rock iar acum avem sute de lucruri de făcut... spre exemplu sportul. Avem televiziune, computer, telefoane mobile. Dar multe dintre acestea au ajutat muzica. La concertele-promenadă din Londra, spre exemplu, cu săptămâni întregi pline de concerte diverse, vin în fiecare seară 7000 de ascultători. Aşa că aici pot spune că muzica clasică este foarte vie!

Deci sunteţi optimist în această privinţă.

Da! Poate nu vor exista întotdeauna orchestre profesioniste atât de costisitoare, dar muzica nu va dispărea, pentru că este prea importantă.

Violonista Deborah Nemţanu v-a descris, în interviul acordat tot cu ocazia concertului pe care îl susţineţi în Festivalul Enescu, drept o personalitate plină de umor. Şi am citit şi declaraţia dvs. conform căreia vă amuzaţi făcând muzică.

Da... este foarte important. Spuneam că muzica ne îmbogăţeşte vieţile şi asta se întâmplă adesea prin umor. Marii reprezentanţi ai perioadei clasice - Haydn, Mozart, Beethoven, au utilizat ca material de bază gluma, umorul. La Bach asta nu prea se întâmplă, dar oamenii se aşteptau ca muzica, dacă nu era cântată în Biserică, să fie distractivă, dansantă - în baroc, dansul este un element central, iar el înseamnă mişcare, bucurie, aşadar este foarte important să nu luăm întotdeauna muzica prea în serios. Muzica este minunată, dar nu trebuie să stai în genunchi pentru a o asculta, este acolo pentru a te bucura de ea. Desigur, unele lucrări sunt mai degrabă serioase - de exemplu Simfonia a 9-a de Mahler, aici nu râd atât de mult, dar atunci când se poate să zâmbesc şi să fiu vesel, asta fac!