Farmec, incisivitate, rigurozitate, sensibilitate şi inteligenţă - sunt câteva dintre atributele care definesc interpretările valoroasei violoniste americane Sarah Chang, prezentă şi în acest an în programul Festivalului Internaţional "George Enescu", chiar la debutul său, din data de 30 august 2015. Pe scena Sălii Mari a Palatului, Sarah Chang interpretează Concertul în re minor de Jean Sibelius, alături de Orchestra Română de Tineret şi Kristian Järvi la pupitru. Dincolo de calităţile sale solistice, am descoperit în persoana marii muziciene o interlocutoare caldă, deschisă, foarte sinceră şi cu un reconfortant simţ al umorului.

Reveniţi pentru a patra oară în România şi de această data veţi putea fi ascultată chiar în deschiderea celui mai important festival de muzică clasică de la noi, Festivalul "George Enescu". Cum vă amintiţi publicul român?

Mi-a făcut întotdeauna plăcere să cânt în România. De fiecare dată când am venit aici oamenii au fost atât de calzi, au fost extraordinari. Mâncarea este minunată iar muzica din cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu" este fantastică. De fiecare dată m-am simţit excelent, aşa că abia aştept să mă reîntorc aici.

Ştiu că Brahms se numără printre compozitorii dumneavoastră preferaţi şi înţeleg foarte bine de ce. Ce loc ocupă însă Sibelius în preferinţele dumneavoastră şi cum vă amintiţi primul contact cu muzica sa?

Sibelius este un compozitor incredibil iar Concertul său pentru vioară şi orchestră se numără printre lucrările mele favorite. Am înregistrat concertul lui Sibelius când aveam 15 sau 16 ani iar de atunci a făcut mereu parte din repertoriul meu. Este o lucrare atât de afectivă, dramatică, plină de pasiune, care are, de asemenea, linii sonore atât de frumoase şi lirice, încât iubesc acest unic amestec de gheaţă şi căldură, elemente care stau într-un echilibru minunat. Este, de asemenea, foarte virtuoz, aşa că îmi face întotdeauna plăcere să-l cânt.

Concertul pentru vioară şi orchestră de Sibelius este, într-adevăr, o lucrare foarte dificilă şi nu doar din punct de vedere tehnic. Însuşi autorul s-a declarat nemulţumit de primii interpreţi ai concertului, asta până să o audă pe Ida Haendel. Care consideraţi că sunt principalele dificultăţi pe care le pune această lucrare?

Oh, este un concert foarte solicitant din punct de vedere tehnic, aşa cum aţi menţionat, care pune multe provocări, însă pentru mine, cea mai importantă misiune este de a face ca aspectul tehnic să sune muzical. Dacă te uiţi cu atenţie în partitură descoperi atâta dragoste şi atâta muzicalitate ce respiră prin fiecare notă dar în acelaşi timp ai în faţă acest concert-monstru, cu atâtea aspecte tehnice, de care te ciocneşti permanent (2.20), astfel încât păstrarea liniei muzicale cred că este una dintre cele mai mari provocări ale acestei lucrări.

Ştiu că aveţi o adevărată colecţie de arcuşe şi că în funcţie de repertoriu, alegeţi un anumit arcuş. Pentru Sibelius cu ce arcuş veţi veni la Bucureşti? Şi de ce îl consideraţi cel mai potrivit?

Oh, ai nevoie de cel mai puternic şi mai tare arcuş pe care-l ai pentru Sibelius. Este un concert-monstru, foarte mare şi destul de bogat orchestrat. Ai foarte mulţi muzicieni pe scenă care cântă cu tine iar tu eşti doar unul, ca solist, aşa că ai nevoie de un arcuş foarte puternic.

Aş dori să vorbim puţin şi despre minunata vioară pe care cântaţi, un Guarneri del Gesu din 1717. Ştiu că v-a fost dăruită de Isaac Stern, deci are şi o valoare sentimentală. Ce calităţi sonore are acest instrument din perspectiva dumneavoastră, ca interpret? Noi, publicul ştim, sună minunat.

Ei bine, acest instrument este vocea mea, atunci când sunt pe scenă. Sunt foarte mişcată şi foarte onorată că îl deţin, pentru că am studiat când eram mică cu Isaac Stern, unul dintre importanţii mei mentori şi profesori şi să cânt acum pe acest Guarneri are o puternică semnificaţie pentru mine. Este un instrument foarte puternic, foarte frumos, are un registru grav foarte dramatic, foarte puternic pe corzile Re şi Sol iar în cel acut este foarte femină, frumoasă, cu calităţi extrem de luminoase, aşa că mă simt deosebit de norocoasă că o deţin.

Sunteţi foarte apreciată pentru tehnica extraordinară, precisă, pentru sunetul minunat pe care-l aveţi, pentru firescul cu care redaţi muzica. Cât de mult vă pregătiţi înaintea unei apariţii scenice?

Lucrez de una singură, exersez, desigur dar cred că inspiraţia şi muzicalitatea unei interpretări vin din colaborarea cu muzicieni extraordinari, cu orchestra, cu dirijorii şi cred că în final îţi doreşti să oferi un concert minunat la nivel sonor, nu doar o execuţie ireproşabilă şi o etalare a unei tehnici perfecte. Pentru că tehnica este foarte bună, desigur, dar nu este cea care atinge oamenii. Cred că lucrul în echipă cu muzicienii şi crearea unei conexiuni cu publicul sunt elemente valoroase valoroasă, care asigură în final o execuţie foarte bună. De fiecare dată când urc pe scenă încerc să mă conectez cu auditoriul, încerc să-mi trăiesc viaţa, să o explic, să-mi înpărtăşesc emoţiile prin intermediul viorii. Această este călătoria mea zilnică.

Aşadar simţiţi legatura cu publicul, energia sa...

Desigur, simţi energia care vine dinspre public în fiecare seară. Şi pentru că fiecare public este altfel, energia, electricitatea sunt altele de fiecare dată. De aceea şi apreciez atât de mult publicul român, pentru că oamenii sunt atât de pasionaţi, atât de receptivi muzical, încât le simţi entuziasmul. Şi când intri pe scenă toate acestea sunt foarte încurajatoare.

Sunt convinsă că, dincolo de talent, în spatele solistei de success Sarah Chang se ascund multe ore de studiu disciplinat. Acesta să fie unul dintre secretele marelui număr de solişti care vin din zona asiatică şi se impun pe scena internaţională? Chiar de curând, Ji Young Lim din Coreea de Sud a câştigat prestigiosul Concurs Regina Elisabeta de la Bruxelles. Care ar fi explicaţia apariţiei atâtor solişti remarcabili din zona Asiei?

Habar nu am (râde), chiar nu am nicio idee. Am observat, de câte ori am cântat în Asia, fie în Coreea, fie în Japonia sau China că publicul era destul de tânăr şi părea foarte interesat de muzică. Cred că educaţia muzicală, încă de la cea mai fragedă vîrstă este o parte foarte importantă a formării pedagogice în Asia. Aproape orice copil de acolo beneficiază de un tip de educaţie muzicală, fie că este vorba despre pian, vioară sau violoncel, toţi deprind noţiuni sonore de bază. Cred că acest aspect are o importanţă foarte mare şi mai cred că totul ţine şi de context. Ştiţi că sunt sud-coreeană, m-am născut în America, am crescut acolo şi mereu am considerat că am fost suficient de norocoasă să am parte de ce este mai bun din cele două lumi.

Sunteţi foarte admirată şi pentru ţinutele pe care le alegeţi mereu, cu grijă şi respect faţă de public. Aveţi o minunată colecţie de rochii. Ce stil sau culoare s-ar potrivi pentru Sibelius?

Cred că lucrarea lui Sibelius are atâta pasiune în ea... În primul rând, nu este un concert clasic. Are atâta libertate, atâta creativitate vitală pe tot parcursul său, aşa că, probabil, orice culoare i s-ar potrivi. Din perspectiva unui interpret de muzică clasică, îţi doreşti să arăţi bine pe scenă. Nu vrei ca rochia să îţi aducă deservicii dar nici să fie principala atracţie a serii. Vrei, în schimb, să complimenteze compozitorul şi întotdeauna mă asigur că rochia, culoarea şi croiala se asortează cumva cu autorul lucrării pe care o interpretez.

Aţi avut încă din copilărie o agendă foarte încărcată. În present, situaţia este aceeaşi. Cum vă simţiţi schimbând atâtea avioane, atâtea camere de hotel? Simţiţi uneori că obosiţi?

Oh, în fiecare zi (râde), chiar în fiecare zi. Cu toate acestea, sunt obişnuită cu acest program încă de când eram copil, aşa că, unul dintre marile avantaje dar în acelaşi timp şi dezavantaje ale unui solist este că în fiecare săptămână se află într-un alt oraş, într-o altă ţară şi cântă cu câte un alt ansamblu. Acest lucru presupune îngrozitor de multe drumuri, îngrozitor de multe avioane, timp petrecut în aeroporturi. Este o viaţă extrem de agitată, pe parcursul căreia te mişti dintr-un loc în altul iar la finalul zilei ajungi să urăşti cu adevărat călătoriile şi mi se întâmplă des acest lucru (râde). Însă când eşti pe scenă şi începi să cânţi, când ai publicul în faţa ta şi muzicieni minunaţi lângă tine, sentimentul pe care îl trăieşti nu se compară cu nimic. Această plăcere de a cânta, această bucurie de a interpreta umbreşte orice altceva.

Cum reuşiţi să găsiţi balanţa între această viaţă profesională atât de activă şi momentele rezervate doar pentru propria persoană?

Mă străduiesc cu adevărat (râde), chiar mă străduiesc să găsesc această balanţă şi nu simt că am găsit-o încă. Sunt de atâta timp pe scenă, pe piaţa muzicală şi ştiu cum este să fii mereu pe drumuri, mereu angrenată profesional dar cred că este important să reuşeşti să faci loc în agenda ta şi pentru tine, şi pentru familie, pentru prieteni. Încă lucrez la asta.

Veţi colabora la Bucureşti, pe 30 august cu unul dintre cele mai appreciate ansambluri româneşti, Orchestra Română de Tineret. Cum e la început, când veniţi pentru prima data în contact cu un ansamblu?

Am auzit lucruri extraordinare despre Orchestra Română de Tineret. Am auzit că au foarte multă energie, că sunt cu toţii muzicieni care cântă minunat şi că iubesc cu adevărat ceea ce fac. Este prima dată când cânt cu ei şi sunt entuziasmată, pentru că nu prea mai am ocazia să cânt cu noi ansambluri. Majoritatea concertelor pe care le susţin mă aduc în faţa unor ansambluri şi a unor dirijori cu care colaborez deja regulat. Aşa că, de cîte ori am ocazia să cânt cu un nou ansamblu, sunt foarte încântată.

Cu Kristian Järvi ştiu că aţi mai colaborat până acum.

Da, desigur. E o forţă umană, un dirijor incitant, foarte tânăr, proaspăt, pune foarte multă pasiune în tot ce face. Am mai lucrat nu doar cu el, ci şi cu fratele şi cu tatăl său. Întreaga familie Jarvi este o ectraordinară. Desigur, fiecare este diferit, are propria personalitate iar Kristian este un coleg fantastic.

Ultima întrebare se referă la Enescu. Ştiu că aţi ascultat o serie de lucrări ale sale. V-aţi simţi tentată să le abordaţi în viitor?

Chiar îmi doresc asta. De fapt, chiar acum învăţ cea de-a treia sa sonată, o lucrare incredibilă pentru vioră şi pian. Mi se pare spectaculoasă, deosebit de dinamică şi puternică. Enescu este un compozitor foarte provocator şi emoţional, ajunge direct la inima ta şi aş dori să-l cânt mai mult.