Pianistul macedonean vine pentru prima dată în România, ţară de care se simte, însă, deja ataşat, datorită, spune el "conexiunii balcanice"; concertează pe scena Sălii Palatului în 18 septembrie 2015.

Născut în Macedonia în 1979, Simon Trpceski a câştigat premii în competiţii derulate în Marea Britanie, Cehia şi Italia şi a primit premiul "Tânărul artist" din partea Societăţii Regale Filarmonice din Anglia în 2003. Studiile le-a urmat acasă, la Skopje, fiind însă, prin intermediul profesorului său, Boris Romanov, un produs al şcolii pianistice ruse. Până anul trecut a şi predat la Universitatea de Muzică din capitala Macedoniei, acum însă concentrându-se pe cariera sa solistică;Trpceski spune, însă, că încearcă să menţină un echilibru între viaţa profesională şi cea personală şi că nu ar ezita să renunţe la cariera sa dacă ar simţi că îi acaparează prea mult timp.

Interviul nostru telefonic a fost lung, foarte plăcut şi relaxat, Simon Trpceski fiind un partener de discuţie foarte generos. Artistul macedonean concertează chiar de ziua lui, în 18 septembrie 2015 la Sala Mare a Palatului. Îl puteţi asculta în partitura solistică a Concertului nr. 3 în re minor de Serghei Rahmaninov.

Sper că nu vă veţi simţi jignit de prima mea întrebare: se întâmplă des ca oamenii din afara Macedoniei să aibă probleme în a vă pronunţa numele de familie?

În primul rând mulţumesc (spus în română) pentru interes. Şi ca să răspund la întrebare: cu siguranţă da! Dar cred că asta nu ar trebui să fie deloc o problemă pentru cei din România, având în vedere vecinătatea ţărilor noastre.

Cum a început călătoria dvs. artistică, având în vedere faptul că în familia dvs. tatăl a fost judecător iar mama farmacistă?

Da, e drept că părinţii mei nu au studiat muzica, dar erau amândoi foarte talentaţi. Din păcate, fiecare dintre ei venind din mici sate din sud-vestul şi, respectiv, sud-estul Macedoniei, nu au avut condiţiile necesare pentru a studia sau a fi expuşi muzicii culte. Dar, la fel ca în România, şi în Macedonia tradiţiile folclorice sunt puternice, vechi. Eu însumi am fost expus muzicii folclorice, care este foarte legată de stilul nostru de viaţă, iar acest gen a lăsat o imensă amprentă asupra personalităţii mele. Prima mea dragoste a fost acordeonul. Când aveam patru ani am primit cadou de la tatăl meu (fără ca mama să ştie) un acordeon foarte mic.

De ce în secret?

Pentru că voia să-i facă o surpriză mamei mele, amândoi observând că sunt foarte talentat. De altfel şi mama mea cântă minunat. În momentul în care am primit instrumentul am început să improvizez o melodie cu mâna dreaptă. Bunica era cea care avea grijă de mine, de fratele şi de sora mea, atunci când părinţii erau la serviciu şi de la ea am auzit şi învăţat foarte multe cântece folclorice vechi, dar şi poveşti.Aşa am început, deci, să cânt şi eu. Apoi am făcut cursuri la un centru cultural pentru copii aici, în Skopje, dar când am ajuns la şcoală am constatat că nu exista o clasă de acordeon. Aşa că instrumentul care mi-a părut cel mai aproape de acordeon era pianul, datorită claviaturii. Sigur că astăzi nu mai sunt de aceeaşi părere, dar aşa am început. Ne-am confruntat şi noi, în Macedonia, cu o perioadă foarte dificilă de tranziţie, după destrămarea fostei Yugoslavii şi lumea a avut de suferit nu numai din punct de vedere economic şi politic, ci şi cultural, pentru că era foarte dificil să obţii o viză, să ieşi din ţară, chiar să vizitezi un muzeu sau să vezi un fenomen natural. Toate aceste situaţii ne-au întărit, însă, şi au dezvoltat partea noastră creativă, care a ajutat la rezolvarea ingenioasă a numeroase probleme. Eu am fost foarte norocos datorită mutării de la Moscova a profesorului Romanov. Şi Uniunea Sovietică se destrămase şi plecau şi de acolo mulţi oameni în căutarea unei vieţi mai bune. El şi soţia sa s-au mutat în Macedonia şi au ridicat enorm nivelul pianisticii din ţară. A fost şansa mea de a mă dezvolta serios - de la opt ani - şi am început să particip la diverse concursuri, nu numai pentru a acumula repertoriu nou, ci şi pentru a vedea cum sunt percepute lucrurile în Vestul Europei. La 20 de ani am câştigat premiul al II-lea în Concursul Internaţional de Pian de la Londra. Practic acesta a reprezentat începutul carierei mele internaţionale.

Din ce povestiţi pare că aţi avut parte de o copilărie care, deşi desfăşurată pe fond de profunde schimbări şi lipsuri, nu a fost lipsită de magie, datorită contactului cu muzica folclorică. Cum aţi reacţionat prima dată când aţi auzit, însă, muzică clasică pentru prima dată?

Nu îmi amintesc exact când am ascultat pentru prima dată muzică clasică, dar am auzit-o cu siguranţă la televizor. Era unul dintre concertele de Anul Nou de la Viena şi am ascultat Strauss, un marş turc de Mozart şi cred că şi prima parte din concertul nr. 1 pentru pian de Ceaikovski. Am fost foarte impresionat şi, mai important decât atât, am făcut o legătură între muzica folclorică şi cea cultă, clasică. Era foarte interesant pentru un copil talentat, care iubea muzica, să găsească urme ale muzicii folclorice în nou descoperitul gen. Mai târziu, când am aprofundat studiile muzicale, am abservat toate aceste conexiuni şi nivelul curiozităţii a crescut; de aceea sunt foarte recunoscător că nu am putut studia acordeonul ci pianul, care mi-a deschis o lume foarte interesantă. Pentru că studiul pianului nu este o tradiţie profundă în Macedonia, a fost un proces foarte dificil. Dar, aşa cum am mai spus, mutarea lui Boris Romanov şi a soţiei sale, Ludmila, a avut un impact uriaş aici, iar eu am fost destul de norocos să mă număr printre studenţii lor. Sunt foarte mândru că întreaga mea educaţie a fost rezultatul studiilor de aici, din Skopje.

Consideraţi că este necesar pentru un muzician să continue să lucreze cu un profesor, sau să aibă un mentor, chiar şi după terminarea studiilor formale? Mai lucraţi cu Romanov?

După încheierea studiilor încă am mai lucrat cu el, până la 24 de ani. Vai, acum realizez cât de bătrân sunt - am 35 de ani! Iar după ce am terminat facultatea, am rămas acolo ca profesor asociat - cel mai tânăr la acea vreme din Conservatorul din Skopje. Am predat acolo vreme de 11 ani, iar Romanov era, desigur, unul dintre profesorii mari. Eu am renunţat la post chiar anul trecut. Iar revenind la întrebarea ta - sigur că e întotdeauna bine să faci schimb de opinii, am fost mereu deschis în faţa lor, într-o anumită măsură pentru că asta face parte din personalitatea mea: sunt un aventurier (în sensul bun al cuvântului!). Am învâţat foarte mult şi ascultând diverse imprimări.

Deşi uneori părerile mele difereau de cele ale profesorilor mei, întotdeauna am păstrat un respect profesional; iar cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost gustul muzical. Erau foarte deschişi şi mă lăsau să mă exprim printr-o varietate de programe - lucru semnificativ pentru dezvoltarea personaliăţii mele - iar bunul-gust muzical, deşi un lucru relativ, juca un rol mare. Încerc mereu să respect cerinţele din partitură şi să redau apoi povestea pe care eu o creez în minte. Nu pot, însă, improviza până la limita penibilului, aşa cum, din nefericire, procedează unele persoane.

La Bucureşti cântaţi Concertul nr. 3 de Rahmaninov, cu Orchestra Filarmonicii din Liverpool şi cu Vasily Petrenko dirijor. În aceeaşi formulă interpretativă aţi imprimat integrala creaţiilor pentru pian şi orchestră de Rahmaninov. Când şi cum a început colaborarea?

Cu orchestra am cântat prima dată în 2002 sau 2003, pentru că în anul 2000 am fost laureat al Concursului de la Londra şi mi-am început, practic, cariera, la Wigmore Hall din Londra. La scurtă vreme după am fost la Liverpool şi am cântat cu una dintre multele orchestre cu care am colaborat în Anglia. Apoi, când Vasily a fost numit director artistic, în stagiunea 2006-2007, m-au chemat din nou să cânt două concerte în aceeaşi seară.

Ce anume aţi cântat?

Rahmaninov - Concertul nr. 1, care este preferatul meu, şi Rapsodia pe o temă de Paganini.

Între mine şi Petrenko a fost o conexiune imediată; probabil că ţine şi de mentalitatea culturală, de apropierea dintre ruşi şi macedoneni şi nu în ultimul rând de faptul că eu sunt un produs al şcolii pianistice ruse. Viziunile noastre erau, deci, foarte compatibile, iar colaborarea a decurs foarte lin.Cred că şi personalităţile noastre sunt foarte similare - şi el este foarte deschis, foarte comunicativ şi simpatic, nemaipunând la socoteală faptul că e un muzician extraordinar. Este unul dintre cei puţini care chiar sunt atenţi la muzică, iar tot ceea ce face este de dragul muzicii, ci nu al spectatcolului. A adus Filarmonica din Liverpool la un nivel înalt şi ştiu că în urmă cu ceva ani au fost şi la Bucureşti, aşa că publicul a avut ocazia să constate asta. A venit apoi propunerea de a imprima Rahmaninov, o mare provocare pentru mine, ca de altfel pentru orice pianist. Cântasem până atunci concertele numerele 2 şi 3 şi Rapsodia pe o temă de Paganini, dar niciodată concertele numerele 1 şi 4, pe care am început atunci să le descopăr. A fost o mare călătorie pentru mine. Ne-am bucurat de sesiunile de înregistrări, care au fost, însă, extrem de scurte, aşa că a fost nevoie de concentrare maximă. Dar când ai ocazia să lucrezi cu astfel de profesionişti, care îţi sunt alături la tot pasul, e o mare bucurie. De aceea sunt foarte recunoscător şi fericit că cele două CD-uri au fost primite foarte bine. Am mai realizat un CD cu ei, de data aceasta cu cele două concerte de Ceaikovski - un material apărut toamna trecută la casa de discuri Onyx. Iar acum ne pregătim să imprimăm Concertele numerele 1 şi 3 de Prokofiev şi încă ceva, nu ştim încă sigur ce anume.

Veniţi pentru prima dată la Bucureşti?

Da, deşi a mai existat o propunere din partea organizatorilor, acum câţiva ani, care însă nu s-a putut concretiza. Iată, deci, vin pentru prima dată în România şi voi cânta chiar de ziua mea.

Ce frumos! Va trebui să vă cântăm "La mulţi ani!"

Da, toată lumea din sală va trebui să facă asta!

Revenind la concertele lui Rahmaninov - există numeroase imprimă extraordinare; mă gândesc acum la Horowitz, Argerich şi, bineînţeles, la însuşi Rahmaninov. Există o înregistrare de care vă simţiţi mai aproape ca viziune?

Da, Rahmaninov era destul de modern în privinţa interpretării pentru acele vremuri. Sigur, posibilităţile tehnice de înregistrare erau cu totul altele atunci, aşa că există şi numeroase lucruri mai puţin grozave - cum ar fi faptul că a fost nevoie să se taie, din cauza lipsei de timp şi spaţiu pe discuri, anumite fragmente din partitură. Dar îmi place, cu siguranţă, cruzimea sa (într-un sens pozitiv al cuvântului) - este foarte direct şi încrezător în legătură cu realizarea ideilor sale.

Am citit că al treilea concert pentru pian ar fi fost preferatul compozitorului...

Se poate. Cu siguranţă este un opus compus pentru a lua ochii publicului - sigur, într-o manieră profesională. L-a scris pentru a-l cânta în turneul lui din America şi concertul este, cu siguranţă, unul dintre cele mai semnificative opusuri din creaţia sa. Deoarece concertul este la fel de grandios ca o simfonie, Rahmaninov a avut ocazia să îşi arate atât talentul de pianist, cât şi pe cel de compozitor. Cred că Dumnezeu a turnat genialitate în mintea lui Rahmaninov, iar acesta a putut să includă tot ce era mai bun în cel de-al treilea concert.

Trebuie să spun că respect enorm şi imprimările realizate de Ashkenazy, cu care am avut, de asemenea, onoarea de a cânta acest concert.

Cum au decurs repetiţiile cu marele muzician care în acest context era dirijor, dar care cântase minunat şi partitura solistică?

Ashkenazy este o persoană foarte cumsecade; sigur că era foarte conştient de tot ce se întâmplă în partitura pianului, însă când i-am cerut indicaţii a spus că nu are nimic de adăugat pentru că totul merge ca uns; sigur că am considerat că mi s-a făcut un mare compliment şi am încercat să cânt cât mai firesc posibil. Îmi pare rău, ştiu că sună foarte rău, ca şi cum aş fi lipsit de modestie. Însă chiar a fost un mare compliment şi un lucru care mi-a dat multă încredere în mine, venind din partea unei legende. Iar Ashkenazy este o persoană absolut adorabilă. Este vital pentru stabilitatea ta psihologică ca, atunci când lucrezi cu o legendă vie, să fii încrezător că ceea ce ce faci e bine. Acest concert a avut loc la Londra, dar am avut ocazia să cânt şi Rapsodia pe o temă de Paganini cu Ashkenazy, la San Francisco. Au fost experienţe minunate.

Am avut, de asemenea, ocazia să întâlnesc un alt pianist care mi-a lăsat o impresie foarte puternică: Lazar Berman, care era membru în juriul unei competiţii din Italia la care am participat. Înregistrarea lui cu Rahmaninov este o alta pe care respect. Sigur că şi cele pe care le-ai menţionat merită atenţie, nu încape îndoială! Iar interpretarea mea aş pune-o mai aproape de cea a lui Ashkenazy sau Berman, cred. Îmi amintesc că un critic englez a scris cândva că pianismul meu se situează undeva între Argerich şi Pletnev. O mare onoare, sigur, mai ales pentru că îi cunosc pe ambii muzicieni şi chiar să cânt de câteva ori cu Pletnev dirijor. Ai mereu de învăţat de la marile nume.

Chiar dacă am mai cântat şi înregistrat Rahmaninov cu Filarmonica din Liverpool şi cu Petrenko, fiecare apariţie pe scenă este unică şi de aceea viaţa noastră este foarte interesantă. Iar Festivalul Enescu are o bogată tradiţie în spate, invitaţi de renume internaţional, iar publicul românesc ştie, cu siguranţă, ce anume să asculte. Aşa că responsabilitatea noastră este foarte mare acum.

Aţi avut ocazia să cunoaşteţi artişti români? Observ că ştiţi câteva cuvinte în limba noastră...

Sunt foarte bucuros să vin la Bucureşti pentru prima dată, pentru că sigur că am cunoscut mulţi români şi de fiecare dată când vorbesc cu ei simt o conexiune balcanică, mă simt acasă.

Cum arată viaţa dvs. din afara sălii de concert?

În afara vieţii muzicale îmi place să îmi petrec timpul cu familia şi prietenii, ca majoritatea oamenilor. Încerc să păstrez lucrurile foarte fireşti, pentru că stabilitatea personală este vitală, ea poate fi observată şi în timpul cântatului pe scenă. Ador să fiu acasă, să mă bucur de natură şi de bucătăria şi vinurile macedonene.

Deci gustaţi micile fericiri cotidiene...

...da, acum, de exemplu, trebuie să termin de scris un cântec pentru fiica mea, care participă la festivalul copiilor în noiembrie. Lângă toate intervine, bineînţeles, studiul la pian, dar sunt şi zile în care sunt leneş şi nu vreau decât să stau în natură. În mare încerc să mă bucur de viaţă, care e foarte scurtă mai ales pentru muzicienii cu un tempo de lucru foarte alert. În sensul ăsta încerc să fiu echilibrat, pentru că ştiu că mulţi dintre colegii mei nu observă cum viaţa trece pe lângă ei; îşi petrec viaţa în avioane şi în săli de concerte, ceea ce, pe de o parte e bine, pe de alta - rău. Eu nu mă număr printre ei şi chiar mi-am spus, la un moment dat, că dacă maşinăria, industria, va pune stăpânire pe viaţa mea, nu mă voi teme să pun capăt carierei mele. În cazul acesta aş avea o viaţă mai puţin incitantă, dar măcar aş avea linişte în suflet. Mulţumesc (rostit în lb. română. n.red.) pentru şansa de a realiza primul interviu pentru o organizaţie media din România!

Vă mulţumim şi noi!