Dirijorul de origine estoniană Kristjan Jarvi conduce concertul care deschide Festivalul Enescu, în 30 august, la Sala Mare a Palatului.

În octombrie 2014 aţi fost într-un turneu, în Coreea de Sud, împreună cu violonista Sarah Chang. Cum a decurs colaborarea dumneavoastră în acele concerte cu lucrări muzicale coreene?

A fost o colaborare foarte bună, cu atât mai mult cu cât Sarah şi cu mine suntem prieteni de foarte mult timp. Când am invitat-o să facem acel proiect împreună cu formaţia mea, Absolute Ensemble, a ezitat la început pentru că nu ştia exact în ce urmează să se implice. În mod normal Sarah nu interpretează o muzică ne-clasică, iar ceea ce am cântat noi în Coreea a fost cu totul ieşit din tiparele clasice, în care ea s-a încadrat pe tot parcursul carierei ei. Am luat teme clasice şi muzici tradiţionale şi le-am aranjat într-un mod foarte nou, le-am modificat din punct de vedere stilistic. Le-am transformat total şi le-am integrat în tipul nostru de produs care include toate genurile. Trăim într-un secol în care majoritatea oamenilor nu ascultă muzică clasică, aşa că dacă iei un dirijor şi un violonist de formaţie clasică şi îi pui să cânte lucrări de o altă factură rezultatul va fi unul interesant. Uneori poate neconvingător, dar cu siguranţă interesant. Însă în cazul nostru, a fost cu siguranţă un rezultat convingător, pentru că ansamblul meu, cu care cânt de peste 20 de ani, este specializat pe un repertoriu aflat la intersecţia genurilor.

Fiind cunoscută versatilitatea dumneavoastră repertorială, am vrea să ştim ce criterii aveţi în stabilirea unui program de concert. Ţineţi cont de publicul căruia vă adresaţi, de faptul că este un concert de stagiune sau unul festivalier, de nivelul orchestrei? Cu ce gânduri porniţi la alcătuirea programului?

Din punctul meu de vedere, trebuie să existe o poveste, un anumit concept, o motivaţie pentru care facem acel lucru. Nu este suficient să cântăm doar de dragul de a face muzică. Trebuie să existe un concept, o idee de la care pornesc să lucrez cu o orchestră. Eu împreună cu ansamblul formăm o echipă care spune aceeaşi poveste, iar publicul simte că acea poveste se petrece chiar în faţa ochilor săi. Nu este doar un mod de a face muzică, ci un act de creaţie se petrece ad-hoc, aproape instinctiv. Evident că noi cântăm după partituri, dar impresia pe care o lăsăm este că noi inventăm muzica chiar atunci. Acesta este principalul meu criteriu de a alege lucrările pe care urmează să le dirijez. Trebuie să existe toate ingredientele într-un program, pentru a construi o poveste şi pentru a captiva publicul, să trăiască o experienţă nouă într-un concert de muzică clasică. Într-un concert rock trebuie doar să fii acolo pentru că nivelul de energie este ridicat, toată lumea este entuziasmată, sunt strigăte, ţipete.

Şi într-un concert clasic trebuie să ajungi la acelaşi nivel de entuziasm, însă interior, chiar dacă publicul nu se manifestă la fel. Oamenii trebuie să-şi spună: uau, totul se petrece în faţa noastră! Iar acel moment este irepetabil. De aceea este foarte important să înregistrăm video şi audio concertele, pentru a păstra acele momente care nu se vor mai repeta niciodată într-un studio.

Exact cu un an în urmă aţi lansat CD-ul intitulat Balkan Fever, o fuziune între genurile clasic-tradiţional şi jazz, iar prima lucrare de pe acest CD este Rapsodia I de George Enescu. Cum aţi descoperit această partitură şi cum aţi gândit integrarea ei în această mixtură de sonorităţi?

Cred că Enescu ar fi trebuit să ne spună de ce a folosit 6 sau 7 dintre cele mai cunoscute cântece populare, inclusiv în Balcani şi de ce, datorită lor, Rapsodia a devenit la rândul ei foarte cunoscută. Vorbim despre un compozitor care a ştiut să structureze totul, să găsească formele potrivite, să traducă aceste idei muzicale într-un limbaj orchestral. Artiştii împreună cu care am înregistrat acest disc - Miroslav Tadic, Vlatko Stefanovski, Theodosii Spassov, interpreţi de muzică tradiţională - au ascultat Rapsodia de Enescu, nu ştiau cine a scris-o, dar cunoşteau melodiile citate şi ştiau că fac parte din repertoriul tradiţional balcanic. De la acest concept am pornit proiectul Balkan Fever. Aş putea spune că Enescu mi-a dat ideea construirii unui program pe această idee şi integrarea ei într-un context modern, implicându-i totodată şi pe aceşti muzicieni din regiune. Acum avem discul, iar lucrările înregistrate acolo le-am cântat în întreaga Europă şi sper că vom veni într-o zi şi în România cu acest program.

Unul dintre lucrurile deosebit de interesante în cadrul Festivalului Enescu este acela că fiecare mare artist vine aici cu o concepţie originală, specială a felului în care muzica lui Enescu trebuie să fie interpretată. Ştim cu toţii că stilul lui Enescu a fost unul complex, uneori eterogen şi că lucrările sale sunt foarte diverse. Am ascultat în Festivalul Enescu, versiuni introvertite, altele cu rezonanţe religioase, foarte moderne, neoclasice, lucrări împinse în zona tradiţionalului sau dimpotrivă, în cea a academismului. Cum este Enescu în concepţia lui Kristjan Jarvi?

Enescu are mai multe faţete diferite. A fost un maestru al virtuozităţii, ca violonist şi pianist. A fost compozitor. Dacă priveşti tot acest spectru al talentelor sale, îţi dai seama că a fost o personalitate cu totul specială. Când îi interpretezi lucrările, fie că este vorba de Rapsodia I sau de Simfonia I, realizezi că sunt partituri foarte diferite, dar care au fost compuse de aceeaşi persoană. Pentru că vorbim despre o persoană ca despre un întreg, care poate avea diferite reflexii, diferite stări sau momente de viaţă, motivaţii variate ale acţiunilor sale. Sunt părţi care îţi plac şi altele care pot să nu îţi placă. Este la fel ca într-o relaţie. Nu poţi lua doar părţile bune ale cuiva, trebuie să iei şi părţile care nu îţi plac. Pentru mine, Enescu este cu adevărat un univers şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că România are un asemenea reprezentant al culturii naţionale, la fel cum Finlanda îl are pe Sibelius, iar Norvegia - pe Grieg. Un compozitor Naţional. Nu naţionalist, ci naţional. O personalitate pe care oamenii o privesc ca pe un tezaur naţional! Acest om a dăruit atât de mult ţării sale! De fiecare dată când îi interpretezi muzica lui Enescu trebuie să îi cunoşti profund personalitatea. Creaţia sa este o mixtură a trăsăturilor lui de caracter, al căror echilibru trebuie să îl găseşti. Echilibrul între interpret şi creator.

Există întotdeauna o abordare subiectivă asupra a ceea ce interpretul consideră că este compozitorul. Percepem totul subiectiv, prin ochii noştri, indiferent cât de obiectivi ne-am dori să fim. Iar noi, interpreţii, ne folosim de compozitori ca de un vehicul cu ajutorul căruia ne exprimăm pe noi înşine, iar ei ne oferă platforma cu ajutorul căreia să explorăm mai departe, iar acesta este un lucru bun. Atâta vreme cât publicul apreciază ceea ce faci, înseamnă că ai reuşit să exprimi un adevăr. Este ceea ce încerc să fac şi eu cu Enescu, indiferent că este vorba despre o lucrare profundă sau o alta, mai accesibilă, cum este Rapsodia I.