Personalitate extrovertită, inteligent şi şarmant atât pe scenă cât şi dincolo de culise, Zubin Mehta are calităţile unui adevărat star hollywoodian. Artistul indian în vârstă de 79 de ani a crescut la Bombay - actualul Mumbai - ascultând muzică de pe viniluri imprimate de legende ale baghetei dirijroale - între ei Toscanini şi Furtwängler. Îndrumat de părinţi iniţial către medicină, Mehta a hotărât că menirea lui este, cu siguranţă, alta: muzica. Tatăl său, Mehli Mehta, violonist şi dirijor autodidact, perseverent, ambiţios şi extrem de exigent, a fost cel care i-a deschis apetitul artistic. Zubin Mehta a studiat la Viena contrabas şi dirijat cu Hans Swarowsy şi mărturiseşte în autobiografia sa, "Partitura vieţii mele", că tradiţiile vieneze l-au marcat pentru totdeauna, muzicianul căutând mereu mai târziu, în cariera sa, să recreeze sunetul specific Orchestrei Filarmonicii din Viena. De altfel, colaborarea sa cu acest ansamblu de prestigiu se numără, alături de cea cu Filarmonica din Berlin, printre constantele parcursului său dirijoral.

Calităţile muzicale şi bogata sa imaginaţie l-au propulsat rapid pe marile scene de concert, Mehta fiind numit de-a lungul anilor director artistic al Filarmonicilor din Montreal, Los Angeles, New York, Maggio Musicale Fiorentino, Opera de Stat Bavareză şi, bineînţeles, director pe viaţă al Orchestrei Filarmonicii din Israel, ansamblul său de suflet, pentru care a sacrificat multe alte colaborări. Zubin Mehta se defineşte ca persoană fidelă, iar lungile sale perioade de directorat sunt o bună dovadă în acest sens.

Unul dintre cei mai vechi prieteni ai festivalului Enescu, Zubin Mehta conduce din nou Orchestra Filarmonicii din Israel în două seri consecutive - 31 august şi 1 septembrie la Sala Palatului. Pe afişul celor două concerte pe care le veţi putea asculta şi în transmisiune directă la Radio România Muzical se regăsesc creaţii de Schoenberg, Bruckner, Mahler şi Enescu.

Maestre Mehta, anul acesta sunteţi din nou invitat la Bucureşti. Veniţi aici, la festivalul Enescu de foarte mulţi ani, încă din 1964...

...da, cred că sunt cel mai vechi invitat al festivalului Enescu. În 1964 am cântat cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu", între altele şi o partitură de Vieru.

...aşa încât v-aţi putut forma o imagine în legătură cu dezvoltarea festivalului pe parcursul anilor...

Da, am o urmărit dezvoltarea României de-a lungul timpului şi trebuie să spun că îmi doresc şi eu, ca toţi românii, o sală de concerte mai bună. Asta nu ar trebuie să fie o problemă, având în vedere faptul că evenimentul este la fel de important ca oricare altul de gen din Europa. Chiar meritaţi o sală de concerte bună! Publicul românesc este, de asemenea, avizat, aşa că ascultătorii merită şi ei asta!

Suntem conştienţi de problemă şi sigur că nu numai publicul merită o sală de concerte bună, ci şi invitaţii noşti, marii muzicieni ai momentului! Revenind la festivalul în sine - ce transformări pozitive aţi observat de-a lungul timpului?

Ei bine, când mă uit la program totul e minunat! Artiştii sunt extraordinari, ca să nu mai vorbim despre eforturile pe care organizatorii le depun pentru a promova creaţia lui Enescu. Eu admir asta.

În ce măsură apreciaţi că a ajutat festivalul la cunoaşterea muzicii lui George Enescu dincolo de graniţele ţării noastre?

Nu aş putea să vă spun cu exactitate ce şi unde anume se cântă Enescu acum, dar cu siguranţă festivalul a contribuit la răspândirea muzicii sale.

Dirijaţi din nou la Bucureşti Vox Maris de Enescu. A fost alegerea dumneavoastră?

Da şi vă spun şi de ce. Noi întreprindem acum un turneu cu numeroase concerte, iar dacă fiecare dintre organizatorii concertelor pe care le susţinem ne-ar cere să cântăm creaţii noi, ar fi foarte dificil pentru noi să ne pregătim. Aşa că am ales Vox Maris, o partitură pe care am mai cântat-o în urmă cu mulţi ani, aşa că sunt sigur că pentru multe persoane din public va fi chiar o noutate.

În acestă partitură, Enescu şi-a imaginat vocile cântând din afara scenei pentru că voia să obţină un efect difuz, estompat. Se poate respecta această indicaţie a compozitorului într-un concert la Sala Palatului?

Nu ştiu cum am putea realiza asta, dar poate că s-ar putea încerca să se cânte cândva cu microfoane din afara scenei. Însă mai este şi o problemă de timp acum - avem foarte puţine repetiţii, aşa că vom fi cu toţii pe scenă.

Repertoriul pe care l-aţi ales pentru concertul de la Sala Palatului este foarte dens - pe lângă Enescu mai cântaţi opusuri de Schoenberg, Bruckner şi Mahler. Simfonia de cameră de Schoenberg are polifonii foarte complexe...

Da, este atât de multă muzică aici, încât din materialul sonor s-ar putea compune nouă simfonii diferite. Iar pe scenă vom avea 16 muzicieni, ci nu 15, pentru că vor exista doi flautişti.

Care sunt dificultăţile cu care vă confruntaţi dvs., în calitate de dirijor, aici?

În primul rând Simfonia de cameră este o piesă de mare virtuozitate pentru fiecare instrumentist. Iar principala dificultate rezidă în faptul că suflătorii vin din simfonia clasică, pe când coardele nu dublează, ca într-o simfonie clasică, ci sunt soliste. Aşa că a găsi un echilibru între cele două este o mare problemă. De multe ori vocile interioare se pot pierde, iar noi lucrăm din greu pentru a evita asta.

Aţi spus cândva că "muzica dodecafonică este nu numai o evoluţie a stilului, ci şi a urechii." Credeţi că urechile noastre contemporane sunt suficient de evoluate pentru a se putea bucura de acest gen de muzică pe care încă îl numim modern?

Am dirijat o operă dodecafonică de Schoenberg, Moise şi Aaron, şi nu putem spune că ascultăm astfel de partituri doar pentru a descoperi şi analiza seria de douăsprezece sunete. Semnificativ este ceea ce Scheonberg realizează cu cele douăsprezece sunete - dramatic şi din punct de vedere al textului. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Don Giovanni - nu asculţi tonalităţile şi schimburile armonice; eşti atent la opera în sine, la dramaturgie. Aşa că totul depinde de felul în care compozitorul foloseşte un anume sistem. E valabil şi pentru Wozzeck-ul lui Berg şi aşa mai departe.

Deci mesajul trebuie să treacă dincolo de sisteme şi forme

Absolut!

Şi pentru că vorbim despre mesaj muzical şi semnificaţii spuneţi-mi, vă rog, dacă sunteţi de acord cu faptul că Simfonia a VIII-a de Bruckner este adesea descrisă drept apocaliptică.

Ştiţi, există atât de multe alte simfonii din acea perioadă despre care aş putea spune că sunt capodopere al romantismului. A opta de Bruckner este una dintre ele. Un deceniu mai târziu Mahler a compus, de asemenea, astfel de capodopere care îţi ating sufletul. Aceşti creatori îşi deschid sufletul în faţa publicului, nu ascund nimic. Punctul culminant al Adagio-ului Simfoniei a VIII-a de Bruckner este unul dintre cele mai cutremurătoare momente din istoria muzicii.

În a doua seară de la Bucureşti cântaţi şi Mahler. Bruno Walter l-a cunoscut pe compozitor, iar dvs. l-aţi cunoscut pe Bruno Walter.

Da.

Walter a fost, de altfel, cel care a dirijat premiera Simfoniei a IX-a de Mahler, la Viena. Aţi discutat cu el pe marginea acestei partituri?

Nu, dar am vorbit cu el despre o altă simfonie - prima. Eram un tânăr dirijor, studiam partitura şi el m-a ajutat mult. Dar am fost la imprimarea lui Bruno Walter cu Simfonia a IX-a de Mahler, pe care o ascultam, de altfel, pentru prima dată cu acest prilej. Pentru că ştiţi, Viena nu prea susţinea creaţia lui Mahler în acea perioadă. Acum, sigur, Orchestra Filarmonicii cântă toate simfoniile compozitorului, dar asta nu se întâmpla deloc la începutul anilor '60. Aşa că atunci când am asistat la sesiunea de înregistrări a lui Bruno Walter la Los Angeles am ascultat simfonia pentru prima dată. Bruno Walter era atât de entuziasmat la ideea imprimării, încât a acceptat toate condiţiile pe care casa de discuri i le-a impus, condiţii cu totul nedrepte; au imprimat cu douăsprezece viori întâi şi patru contrabaşi şi săracul om a acceptat toate astea, din dorinţa de a realiza imprimarea. A fost o tragedie, deşi din punct de vedere muzical intenţiile dirijorului se pot sesiza.

Ştiu că aţi cunoscut-o şi pe Alma Mahler.

Da, o singură dată însă. La New York.

V-a vorbit despre fostul ei soţ? Cum îl descria?

Ei, a vorbit despre toate. Am cunoscut-o numai pentru vreo două ore, însă nu m-a lăsat să plec şi m-a făcut să pierd avionul. Trebuia să merg la Paris, dar ea mă ţinea de mână şi îmi tot spunea să iau următorul zbor. Următoarea cursă era abia a doua zi, ceea ce m-a făcut să ratez câteva întâlniri importante, dar trebuie să vă spun că a meritat sacrificiul! Pentru că Alma Mahler mi-a arătat evantaiele pictate de Kokoschka, planuri arhitecturale ale lui Gropius şi manuscrise de Mahler. A fost foarte interesant să vorbesc cu ea.

Într-un interviu spuneaţi că aţi primit acelaşi sfat, atât de la Bruno Walter, cât şi de la Leonard Bernstein, în privinţa muzicii lui Mahler: "nu-ţi fie teamă să laşi muzica să fie vulgară, atunci când partitura o cere!"

Da, da, pentru că uneori Mahler se întoarce la originile muzicii folclorice, aşa că uneori auzi în partiturile lui o orchestră de provincie cântând în mijlocul pieţei oraşului; iar sunetele astea nu sunt foarte dulci sau cultivate, iar dirijorul trebuie să lase muzica să vorbească de la sine. În Simfonia a IX-a nu prea se întâlneşte lucrul ăsta - poate un pic în partea a doua.

Dacă cineva v-ar întreba în ce tonalitate e scrisă simfonia (care începe în Re major, trece prin Do major şi la minor şi se încheie în Re bemol major, lucru cu totul neobişnuit), ce aţi răspunde?

Ce păcat că Mahler a murit atât de tânăr, pentru că tonalitatea îmbracă semnificaţii cu totul noi în ultimele sale creaţii. Este şi cazul Das Lied von der Erde. Este o schimbare psihedelică de tonalităţi, lucru întâlnit şi la Bruckner. În Simfonia a VII-a Bruckner modulează încă din prima temă. Deci ei au moştenit marea epocă a Clasicismului, dar au evoluat.

Colaboraţi cu Orchestra Filarmonicii din Israel de aproape cinci decenii, aţi început să lucraţi împreună în 1969 iar devotamentul dvs. faţă de ansamblu şi sacrificiile pe care le-aţi făcut de-a lungul anilor pentru a le fi aproape sunt binecunoscute. Pe parcursul acestei lungi relaţii v-a fost vreodată teamă că planurile vor fi date peste cap din cauza condiţiilor de natură politică?

Uneori concertele se reprogramează sau necesită multă precauţie, alteori se anulează direct, dar asta face parte din viaţa în Israel. Oamenii trăiesc acolo într-o stare permanentă de tensiune. Anul trecut, când rachete veneau dinspre Gaza, concertele începeau uneori cu 20 de minute mai târziu. Dar sala era plină, nimeni nu stătea acasă.

Influenţează mediul starea mentală a muzicienilor?

Cred că un pic da, trebuie să recunosc asta.

Dar dvs. personal nu vă e teamă să vă aflaţi acolo?

Nu, şi nu găsesc frică în rândul muzicienilor sau al publicului. Plus că până acum câţiva ani oamenii se simţeau protejaţi de scutul anti-rachetă.

În privinţa repertoriul din programul Filarmonicii israeliene - credeţi că se va putea cânta vreodată Wagner în Israel?

Cred că da. Am încă speranţe că se va putea.

Israelul este o ţară mică, iar mulţi muzicieni se tem să vină să cânte în orchestra Filarmonicii. Aşadar - de unde provin aceşti instrumentişti minunaţi cu care lucraţi?

Sunt şi muzicieni care vor să vină la noi. De curând am angajat un concert-maestru american, aşa că sunt şi excepţii. Sigur, trebuie spus şi că salariile noastre nu sunt foarte mari, aşa că dacă muzicienii sunt atraşi de ceva, acel ceva este oportunitatea de a cânta într-o orchestră de renume. Deci avem muzicieni străini, avem şi muzicieni străini care nu sunt evrei.

Deci este permis!

Da, sigur! Nu e nici o problemă. Ştiţi, nici dirijorul nu e evreu...(râde)