Într-o zi de Sfântă Mărie, mă așteptam la un concert cu emoții pentru sărbătorita zilei, Maria Joao Pires, însă ea nu și-a dezmințit statul de adevărată artistă.

8 septembrie, era spre ora 12, pregăteam ultimele detalii ale Agendei Festivalului Enescu, difuzată zilnic în această perioadă la Radio România Muzical și Radio România Cultural. Primesc telefon: “Pregătim un comunicat, vrem să anunțăm că ordinea din programul de la Ateneu s-a schimbat, va fi doar concertul  în prima parte, apoi restul lucrărilor. Maria Joao Pires vrea să plece cât mai repede, se pare că băiatul ei a avut un accident.” Peste o jumătate de oră, din nou, un telefon: “La loc comanda, Maria Joao Pires a preferat ca totul să se desfășoare exact așa cum fusese programat inițial”.

La ora 17.00, trebuia să înceapă un program integral Mozart: uvertura operei “La Clemenza di Tito”, Concertul nr.27 pentru pian și orchestră, Simfonia nr.41; alături de Maria Joao Pires, Orchestra de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen, dirijor Trevor Pinnock. Și chiar aveam emoții, după cele aflate, despre cum o să iasă. Cine a studiat cât de puțin muzica, știe că a cânta Mozart este unul dintre cele mai grele lucruri. Pare simplu, dar de fapt este foarte greu: nu pentru că este dificil tehnic (deși și aici ar fi multe de discutat), ci pentru că oricare mică ezitare, oricare imperfecțiune se aude imediat. Mozart nu poate fi decât un diamant perfect șlefuit...

Era oricum un program mozartian dificil: mi-a plăcut această alăturare a ultimelor lucrări din genurile în care a excelat Mozart: ultima operă, în ordinea catalogului Kochel, ultimul concert pentru pian și orchestră, ultima simfonie. Capodopere ale unui Mozart matur care nu intuia, încă, un final neașteptat al vieții atât de aproape...

Și a început. Vivacitate, strălucire, impetuozitate în uvertura operei “La Clemenza di Tito”, planuri sonore bine individualizate, perlaj.

Evident, însă, publicul o aștepta cu nerăbdare pe cea care fusese aclamată și cu o seară înainte pe scena Ateneului Român, această pianistă portugheză atât de iubită la București, după precedentele ei apariții în Festivalul Enescu. Și iat-o: cine ar putea ghici că a împlinit deja 71 ani? O siluetă adolescentină ce plutește parcă printre instrumentiștii din orchestră, până ajunge la pian. Acolo este Locul ei: unde uită de toată tristețea personală trăită înainte de concert, unde uită, practic, de sine, pentru ca noi să ne bucurăm de acest diamant șlefuit perfect care este Mozart. A fost una dintre cele mai bune interpretări ale unui concert pentru pian și orchestră de Mozart pe care le-am ascultat live, cu toate micile imperfecțiuni care au venit din partea orchestrei (în principal, mici decalaje față de solistă). Da, Maria Joao Pires este o artistă adevărată, nimic nu primează în fața actului artistic pe care îl transformă într-o adevărată oficiere.

La insistențele publicului, a urmat și un bis. Surpriză, doi pianiști cu ochelari pe nas în fața pianului: Maria Joao Pires și Trevor Pinnock, dirijorul care decenii a avut (și) o importantă carieră de clavecinist. Tot Mozart, o parte a treia dintr-o sonată la patru mâini, o jucărie în mâinile celor doi, tratată cu gingășie și umor, plus acel tip de colaborare între doi muzicieni care nu poate fi dat decât ca model.

Și în fine, Simfonia nr.41, Jupiter, în care orchestra a avut posibilitatea să-și arate forțele cu adevărat. O continuă creștere către acea emblematică parte a patra în care Mozart a creat o sinteză a cuceririlor de limbaj de până la el, armonie și polifonie împletite într-o capodoperă. Și în această parte a patra, un tempo aproape amețitor, care îți permitea însă să constați toate detaliile din partitură. Mi-ar fi plăcut, ca, în general, partida suflătorilor să se fi integrat mai bine în discursul orchestrei, însă această parte a patra m-a făcut să uit orice comentarii aș mai fi avut în cap. Până la urmă, în muzică nu este vorba despre farmacie, iar perfecțiunea, chiar atinsă, poate fi rece. Prefer entuziasmul, energia, viața care pulsează în această orchestră, una dintre cele mai bune, dintre ansamblurile de cameră, la nivel mondial.

Totul s-a încheiat cu un bis care a relevat ceea ce mai puțin am putut asculta în concert: sonorități diafane, eterate, într-o prelucrare realizată chiar de Trevor Pinnock după teme din “Fairy Queen” de Henry Purcell și “Visul unei nopți de vară” de Felix Mendelssohn.

La final, nu rămâne de zis decât ceea ce spuneau și oamenii care umpluseră Ateneul până la refuz: “Bravo!”