După o primă seară explozivă în care am trecut de la energia motrică a lui Bartok către adâncimile metafizice ale lui Mahler, ieri (luni, 7 septembrie), pe scena Sălii Mari a Palatului, Orchestra Simfonică din San Francisco a revenit cu o propunere şi mai curajoasă, aşa cum îi place, de altfel, să o facă în general. Din start, abordarea unei lucrări enesciene (Voix de la Nature) abia recent aduse în atenţia publicului reprezintă o alegere care arată că dirijorul american Michael Tilson Thomas nu agreează drumurile bătătorite. Şi că are o afinitate specială pentru opusuri nuanţate, care necesită o preocupare reală pentru timbralitate, culoare şi reliefarea contrastelor între teluricul registrelor grave şi strălucirea celor înalte, aşa cum este şi această bijuterie sonoră semnată de George Enescu. "Ce frumos!" a şoptit la un moment dat cu admiraţie o spectatoare din faţa mea către prietena ce o însoţea, cucerită de maniera inteligentă în care celebrul ansamblu american reda opusul autorului român. I-am dat dreptate în sinea mea şi m-am întrebat dacă va fi la fel de încântată şi de următoarea lucrare din program, Absolute Jest de John Adams, unul dintre cei mai iubiţi şi mai cântaţi autori americani contemporani, un apropiat, de altfel, al Orchestrei Simfonice din San Francisco. Adams combină ingenios resursele minimaliste cu bogata tradiţie sonoră din spatele curentului. Iar lucrarea sa este superbă şi deşi redată impecabil de orchestra americană şi de membrii cvartetului "St. Lawrence", cărora le şi este dedicată, o parte din publicul care a umplut din nou Sala Mare a Palatului nu a fost sedusă de sonorităţile incisive ce aduceau citate clare dintr-o serie de cunoscute opusuri beethoveniene.

Este adevărat şi că Absolute Jest, un opus de virtuozitate şi susţinere, un adevărat tur de forţă instrumental pentru interpreţi, nu mizează pe afectiv, ci este o strălucită construcţie de tip minimalist, bazată în principal pe dimensiunea ritmică, pulsatorie, o structurare melodică de tip motivic şi o dezvoltare plecând din repetitivitate care revelează, în final, imaginea unui puzzle sonor, în care ceea ce asculţi într-un anumit moment este atât înrudit cu ceea ce a fost înainte, cât şi semnificativ diferit. Cu alte cuvinte, un limbaj atractiv şi inventiv dar nu foarte uşor de asimilat de un public nefamiliarizat cu sonorităţile contemporane. Opusul reprezintă însă contactul preţios cu un curent major al componisticii, apărut în cea de-a doua jumătate a secolului XX.

"Sper să se revanşeze în partea a doua" - bombănea cu obidă la pauză un domn îmbrăcat elegant. Şi muzicienii au făcut-o dar în stilul lor clar, precis, cu atenţie pentru detalii, urmărind fidel indicaţiile elegante ale lui Michael Tilson Thomas şi redând celebra Simfonie a III-a Eroica de Beethoven foarte îngrijit şi aproape fără cusur din punct de vedere tehnic, exceptând câteva decalaje uşoare înregistrate în ultima mişcare. Dincolo de asta însă, a lipsit probabil însuşi caracterul "eroic" al simfoniei, Michael Tilson Thomas concentrându-se pe sublinierea rafinată a anumitor detalii agogice şi dinamice care nu sunt reliefate în mod obişnuit, o alegere, fără îndoială, asumată. Unii le-ar putea reproşa americanilor din Orchestra Simfonică din San Francisco obiectivitatea, lipsa, într-o anumită doză, a expresivităţii angajate, ceea ce se traduce, în ultimă instanţă, în impersonalizare - chiar în condiţiile redării aproape de vârful parametrilor muzicali. Dar aceasta este, din nou, o direcţie asumată, în special de Michael Tilson Thomas.

Cert este că aseară am avut ocazia să urmărim un ansamblu de elită, cotat între primele 5 ale Americii, iar întâlnirile cu formaţiile de peste ocean pot fi numărate pe degetele unei singure mâini în existenţa festivalului. Este, în sine, un eveniment, dincolo de opiniile pro şi contra, Orchestra Simfonică din San Francisco oferind o experienţă adevărată asupra modului în care se face muzică pe teritoriul nord-american: cu excelenţă tehnică şi curaj ca viziune repertorială.