Enescu, Adams, Beethoven într-o seară de 7 septembrie la Sala Mare a Palatului; al doilea concert la București al unei orchestre venite de la capătul celălalt al lumii: Orchestra Simfonică din San Francisco, dirijor Michael Tilson Thomas.

Camioanele cu instrumente care întârziaseră cu o zi înainte erau acum la locurile lor; o zi de luni, se vede: publicul vine direct de la serviciu, îmbrăcat de zi, unii întârzie, mai sunt destule locuri goale când Michael Tilson Thomas, de la pupitrul Orchestrei Simfonice din San Francisco, dă startul unei seri care în prima parte are lucrări mai puțin cunoscute: Voix de la nature de George Enescu și Absolute Jest de John Adams.

Da, din păcate Voix de la nature nu este nici măcar în România una dintre lucrările notorii din repertoriul enescian; merita o soartă mai bună acest opus cu tonurile lui catifelate, tomnatice, mai curând romantice. Pentru mine, este prima dată când văd o orchestră străină în Festivalul Enescu interpretând cu trăire, convingere și mai ales, cu plăcere evidentă, o lucrare de Enescu. O orchestră de la capătul celălalt al lumii care sub conducerea atentă a unuia dintre dirijorii proeminenți ai timpului nostru a construit un tablou de toamnă delicat, subtil, cu evidențiere plastică a planurilor sonore bogate imaginate de Enescu. Cred că sunt șanse ca această Voix de la nature să rămână în repertoriul orchestrei americane pentru că am văzut acea strălucire din ochii instrumentiștilor și a dirijorului că da, cântă de plăcere, nu din obligație, această lucrare. Și dacă publicul român a aplaudat mai puțin pe Enescu decât pe Adams, cred că e și din cauză că prea rar putem asculta Voix de la nature în stagiunile românești .

Pe de altă parte, publicul cred că a aplaudat lucrarea lui John Adams , Absolute Jest, și pentru că e acel tip de muzică contemporană care bine interpretată, poate trezi entuziasmul. Prin fereastra deschisă de Orchestra Simfonică din San Francisco către o lume aflată pe celălalt capăt al pământului, am văzut acest cinematografic și inedit concert pentru cvartet de coarde și orchestră, semnat de unul dintre cei mai importanți compozitori americani actuali, John Adams. Absolute Jest (Gluma absolută), lucrare comandată și dedicată Orchestrei Simfonice din San Francisco, este o replică americană pe teme beethoveniene la Suita "Pulcinella" de Igor Stravinski sau cel puțin, așa descrie John Adams geneza acestei lucrări. Mie nu mi s-a părut o glumă, ci mai curând o meditație intelectuală bazată pe scurte și fugitive pasaje beethoveniene. Ritmul este cel mai bine pus în valoare, obsedant, greu de stăpânit și totuși, ținut în frâu suveran, ca un cal nărăvaș sub hățul unui călăreț experimentat - acesta fiind Michael Tilson Thomas, cel care i-a dat ideea lucrării lui John Adams. Soliștii au fost membrii Cvartetului St Lawrence, individualizați inclusiv prin îmbrăcăminte (cei trei băieți, într-o ținută casual pe tonuri de albastru, ea într-o rochie albastră de paiete), ei au convins nu numai auditiv, ci și vizual, prin dăruirea investită în interpretare și cred că și acest lucru a suscitat aplauzele intense ale publicului.

După pauză, Simfonia a III-a de Beethoven: sala era arhiplină (ajunsese toată lumea care cumpărase bilete), iar așteptările erau, evident, foarte mari. Când ai modele atât de multe și de valoroase în interpretarea "Eroicei" beethoveniene, e greu pentru orice orchestră să vină cu ceva nou și convingător. Dar Orchestra Simfonică din San Francisco a reușit. Am avut sentimentul, ca și la concertul Filarmonicii din Berlin, că am în față un organism muzical perfect sudat, condus doar dintr-o privire de acest extraordinar Michael Tilson Thomas pe care merita să-l privești ca pe un spectacol al profesionalismului și competenței. Nimic nu era strident în tabloul beethovenian construit de dirijorul american: fiecare sunet era o continuare logică a precedentului, construcția discursului fără cusur, tempo-urile, bine alese și peste toate astea, emoția pe care am simțit-o vibrantă în acel celebru marș funebru din partea a doua. Poate partea a patra putea să aibă mai multă tensiune, dar ...perfecțiunea este doar atributul lui Dumnezeu, nu?

Dacă berlinezii mi s-au părut niște extratereștrii, acești americani mi s-au părut niște mici zei obișnuiți să fie oameni: în fond, chiar și dirijorul a mai băut câte un pahar de apă între părțile simfoniei beethoveniene . Iar la final, a fost un bis și un buchet de flori, primit de Michael Tilson Thomas și oferit unui instrumentist de la partida viorii întâi, românului nostru, Florin Pârvulescu.