După un tropical început de septembrie pe străzile bucureştene, am asistat parcă la o furtună a emoţiilor sufleteşti întârziată, aseară (6 septembrie), la Sala Mare a Palatului, cu o desfăşurare neaşteptată în concertul Orchestrei Simfonice din San Francisco dirijate, pentru prima oară la Bucureşti, de directorul ei muzical, americanul Michael Tilson Thomas.

O seară către care am plecat, recunosc, cu multe aşteptări, validate pe trepte diferite de intensitate. Emoţiile mi-au răbufnit direct în faţă, pe scările tocite ale sălii. Mai erau 10 minute până la concert, iar americanilor abia le erau coborâte instrumentele din tirurile întârziate în vamă.

În culise tensiune.

Sala plină ochi, doar agitată.

Câteva anunţuri necesare pe scenă şi-am plonjat direct, precis şi rapid, la un moment dat, chiar tulburator de emotiv în complicatul, vibrantul şi, mai ales, înverşunat-modernistul concert pianistic nr. 2 de Bela Bartok. "Netemperata" Yuja Wang era din nou pe scena de la Bucureşti. Intens provocatoare pentru solistă şi orchestră, capodopera lui Bartok şi-a păstrat coerenţa. O partitură extrovertită care cere rezistenţă fizică de fier şi virtuozitate de oţel, încredere şi unitate ritmică în fluxul continuu orchestră - dirijor - solist, dar şi răbdare din partea publicului. Iureşul sufocant de la final i-a deschis, efectiv, calea Yujei către aplauzele străfulgerate ale sălii. Şi totuşi, a plutit undeva mereu senzaţia că ceva nu se legase bine.

Am respirat adânc şi am avut răbdare.

Doar se întârziaze începutul cu 30 de minute. Suficient timp să ajungă în sală şi un spectator de lux, Elisabeth Leonskaja. Şi pentru că avem reputaţia unui public entuziast, s-a bisat. De două ori chiar. Cu zâmbetul pe buze. Mozart-Volodos-Wang - "Rondo alla turca" şi Bizet-Horowitz - "Fantezie" pe o temă din opera Carmen.

Ultima impresie a fost cea mai puternică, la finalul - "Din Infern în Paradis" - al Simfoniei I de Gustav Mahler cu un Michael Tilson Thomas şi un ADN personal imprimat parcă de simfonismul mahlerian. Un joc al senzaţiilor gradate treptat în unităţi uneori abia perceptibile, explodate în finalul - furtună de emoţii sufleteşti.

Şi, din nou, aplauze puternice care insinuau bisul.

Mă gândeam eu, poate chiar opusul american la care renunţase dirijorul la început de spectacol. Ştiam că în muzica lui Ives era o atmosferă nostalgică, potrivită redărilor acestei orchestre aplecate către introspecţie. Cu un semn discret însă, Michael Tilson Thomas ne-a trimis pe toţi la culcare.

Era trecut de zece seara.