Rutina, familiaritatea, sentimentul că ştii deja ce va urma - iată faţete ale unuia dintre păcatele capitale atunci când vine vorba de relaţia cu muzica, fie ca interpret, fie din poziţia de ascultător. Să mai surprinzi şi să te mai poţi lăsa surprins, pe de altă parte, sunt semne sigure că legătura este încă una vie şi are, deci, un viitor. Asta mi-am zis ieri seară (5 septembrie - n.r.), şi în timpul, şi la finalul unui concert dintre cele care sper să tot existe.

Au fost două călătorii peste înălţimi, una reală, cealaltă - făcută să devină reală. Capela de Stat din Dresda a ridicat Sala Mare a Palatului prin Alpii imaginaţi simfonic de Richard Strauss, printre cei mai cei orchestratori din câţi au existat - după chiar opinia lui George Enescu. Vorbim despre ultimul poem simfonic semnat de regele neîncoronat al genului, care rămâne, probabil, şi cel mai vizual dintre toate. Nu cred în scări de măsurare a performanţelor în interpretare dar, pe de altă parte, ceea ce a oferit Capela de Stat din Dresda trece dincolo de convenţia gradelor de comparaţie: am avut, de câteva ori, sentimentul că e greu de identificat şi irelevantă sursa fizică a sunetului, că senzaţiile, culorile şi trăirile veneau de undeva de dincolo de acustic şi că zecile de instrumentişti şi dirijorul erau totuna cu realitatea minunată a Simfoniei Alpilor. Lucrarea a fost cântată în primă audiţie acum exact un secol, în octombrie 1915, de orchestra saxonă, cu însuşi Richard Strauss la conducere.

Trecem, acum, la prima călătorie de seara trecută, cea imaginară şi de final - a unui Richard Strauss octogenar, "Ultimele patru lieduri", cântecul de lebădă al unui simfonist de geniu care a scanat, astfel, senin şi împăcat, Marea Călătorie de Trecere. O lecţie de stil oferită de soprana Anja Harteros şi de artiştii din Dresda: vocea ei, catifelat timbrată şi inteligent condusă, nu a sunat deloc solistic, ci s-a integrat perfect într-un discurs în care intensitatea orchestrei nu a depăşit-o nici un moment. O performanţă camerală, de comunicare ideală între solistă, dirijor şi orchestra simfonică.

La final, aş puncta şi un atribut rar, în momentul de faţă, şi, pe cât de discret, pe atât de preţios: Capela de Stat din Dresda ştie să sune diferit în funcţie de ce cântă. Concertul nr. 3 pentru pian de Beethoven a fost, vineri, altfel decât Simfonia a VI-a de Bruckner, iar ieri a venit cu alte două amprente de sound distincte. Întâlnirea cu ansamblul german înseamnă, cu siguranţă, o experienţă de neregretat, în ciuda senzaţiei de neîmplinire care rămâne, totuşi, după Simfonia de cameră de Enescu, din prima seară.