La pomul lăudat să nu te duci cu sacul - iată o zicală doar în parte eronată, dacă e să fie pusă în acord cu ce s-a întâmplat în 4 septembrie 2015, la Sala Mare a Palatului.

Şi voi începe cu partea plină a paharului, ultimele 2 lucrări din program. Concertul nr. 3 de Beethoven cu Yefim Bronfman - semnătura unui pianist cu o stăpânire impecabilă a claviaturii, dar care pătimeşte, adesea, printr-o lipsă a nevoii de evadare din normalitate, printr-o abandonare în braţele locurilor comune. Excepţie au fost momentele lente, lirice - precum partea a doua, încheierea cadenţei părţii întâi, dar şi piesa oferită ca bis, Sonata K 11 în do minor de Scarlatti, în care Bronfman ne-a lăsat să-i gustăm latura profund-reflexivă. În rest, redarea sa, pianistic vorbind, nu a avut cusur.

Partenera, Capela de Stat din Dresda - energică, incisivă, dar şi capabilă de rafinate piruete timbrale - o colaboratoare ideală în aceşti parametri, imprimaţi de carismaticul Christian Thielemann.

Momentul de culminaţie a fost oferit în persoana Simfoniei a VI-a de Bruckner - o citadelă plină de străluciri, dar şi volute umbrite, redată cu o forţă de contrucţie şi de convingere fără fisură, operă a unui dirijor care-şi onorează renumele de specialist în repertoriul austro-german.

Am lăsat pentru final partea goală a paharului: Simfonia de cameră de George Enescu, ultima sa creaţie cu număr de opus, considerată de cei mai mulţi comentatori o capodoperă. E complicat şi, în mod sigur, trist de explicat de ce Thielemann a considerat că e în regulă să delege ca dirijor, la Bucureşti, un asistent pentru a dirija Enescu, pe Johannes Wulff-Woesten. Dincolo de interpretarea gestului, rezultatul a fost doar o redare corectă, articulată, e drept, dar căreia i-a scăpat şi libertatea franceză de tempo ce-l defineşte pe Enescu, şi simţul acumulărilor polifonice şi al căderilor în neant pe care i-l cunoaştem. Păcat!