Un nou disc Elgar – se pare că vara aceasta mai mulți mari muzicieni au ales lucrările acestui compozitor englez care descrie atât de bine atmosfera finalului de secol XIX-început de secol XX, acel belle epoque când o lumea se sfârșea și alta se ivea la orizont: cam ca timpurile noastre de acum.

Elgar interpretat de Capela de stat din Berlin, dirijor Daniel Barenboim – și două lucrări pe care mai rar avem ocazia să le ascultăm: ciclul de lieduri Sea Pictures op. 37 – cu mezzosoprana Elina Garanca solistă și Studiul simfonic Falstaff op. 68. Ambele, pe un disc lansat de casa Decca pe 24 iulie 2020.

Elgar este un proiect de lungă durată al dirijorului Daniel Barenboim. În ultimii ani, la casa Decca au apărut deja oratoriul Visul lui Gerontius în 2017, Simfonia I în 2016, Simfonia a II-a în 2014, Concertul pentru violoncel și orchestră, cu Alisa Weilerstein solistă, în 2013.

Barenboim rămâne dirijorul non-britanic care a promovat cel mai mult muzica lui Elgar la nivel internațional. Într-un interviu acordat recent ziarului New York Times, Barenboim explică: “trebuie să admit că, istoric, Elgar nu este atât de important. Dacă nu s-ar fi născut, dezvoltarea muzicii ar fi fost aceeași. Dar există o calitate unică în muzica lui care îmi vorbește direct: ceva care ține de emoție, în cel mai bun sens al cuvântului. Ceva foarte adânc și foarte sincer care are legătură, presupun, cu limbajul său armonic, care diferă de cel al altor compozitori. Cel mai apropiat îi este Richard Strauss.”

Dintr-un concert live ce a avut loc în 16 decembrie 2019 fac parte ciclul de lieduri Sea Pictures – Tablouri marine op. 37 de Edward Elgar. O lucrare compusă în anul 1899, alcătuită din 5 lieduri care surprind diferite scene: o nocturnă marină, o furtună pe insula Capri, oceanul, scene exotice într-un recif de corali și valurile amenințătoare pe care le înfruntă un înotător. Mezzosoprana Elina Garanca, Capela de stat din Berlin și dirijorul Daniel Barenboim.

O mai mare incisivitate a discursului poate ar fi fost necesară în interpretarea solistei, care surprinde și cu inconsistența vocală din registrul grav. Însă frumusețea muzicii rămâne, aceeași și în Studiul simfonic op. 61 Falstaff, lucrare ce a avut premiera în anul 1913. Ne aflăm de fapt în fața unui poem simfonic. Barenboim însuși afirma în același interviu apărut în New York Times că dacă simfoniile lui Elgar sunt aproape de poemele Don Juan și Viață de erou de Richard Strauss, Falstaff poate fi ușor comparat cu Till Eulenspiegel al aceluiași Richard Strauss. Probabil că o interpretare cu mai mult nerv ar fi pus mai bine în lumină această lucrare interesantă și colorată, cu un final subit, așa cum este cel al personajului shakesperian Falstaff.