Invitata rubricii de astăzi, pianista Alexandra Silocea, este deja un nume foarte cunoscut în lumea muzicală, atât în România, cât și peste hotare. Am încercat totuși să aflu despre ea mai multe. S-a născut și a studiat la Constanța, apoi la Liceul George Enescu din București, iar la 16 ani a fost admisă la Universität für Musik und darstellende Kunst din Viena, unde a lucrat cu profesori recunoscuți. În 2008 a fost admisă la Conservatorul Național Superior de Muzică și Dans din Paris. A făcut acolo un al doilea studiu de masterat, iar pregătirea artistică îi este călăuzită în continuare de mari muzicieni, ca Elisabeth Leonskaja și Maria Joao Pires. Alexandra Silocea are și o discografie deja, o colaborare de lungă durată cu casa de discuri Avie Records și concertează în întreaga Europă. Am ascultat-o și noi la București, în cadrul ediției actuale a Festivalului Internațional George Enescu, în compania dirijorului Vladimir Jurowski.

Alexandra, am să te rog să ne povestești, pe scurt, cum ai ajuns tu inițial, în copilărie, în lumea muzicii?

Povestea mea este una destul de simplă și deloc strălucitoare, în sensul că am început să cânt la pian la vârsta de opt ani, printr-o întâmplare. Educatoarea de la grădiniță, crezând că am ureche muzicală bună, i-a îndrumat pe părinții mei să încerce cu pianul și așa se face că la vârsta de opt ani, întrucât aveam și încă am mâinile foarte, foarte mici, mai devreme nu s-a putut, am început abia la opt ani și am început din start foarte serios. Am fost practic, călăuzită pe drumul acesta și nu m-am mai abătut, am mers pur și simplu, drept înainte.

Tu ai studiat inițial la Constanța, apoi ai venit la liceu în București, la Liceul Enescu.

Trecerea de la Constanța la București a fost una destul de abruptă și după aceea am mai avut o altă perioadă, când, la 16 ani am plecat la Viena. M-a ajutat pe vremea aceea doamna profesoară Gabriela Enășescu, după care s-a întâmplat plecarea mea la Viena, care a schimbat totul.

O plecare la Viena care știu că a fost intermediată, oarecum, de Mihaela Ursuleasa.

Intermediată de Ecaterina Stan, criticul muzical, care mi-a facilitat întâlnirea cu regretata Mihaela, căreia i-am cântat jumătate de oră și care a venit cu ideea ca eu să dau examenul de admitere la Universitatea de Muzică din Viena.

Uite, deja ai menționat câteva nume foarte importante pentru parcursul tău profesional și pentru că viața fiecăruia dintre noi e presărată cu întâmplări și cu întâlniri dintre cele mai diverse, tu dacă te uiți acum în urmă, care ai spune că au fost câteva dintre cele mai semnficative momente și colaborări pentru cariera ta?

O, ar fi multe, dar dacă tot am menționat deja, cred că acea întâlnire cu Mihaela a fost decisivă și dacă nu era doamna Stan acest lucru nu cred că s-ar fi întâmplat și nu știu care ar fi fost parcursul; dar clar: Mihaela Ursuleasa, Elisabeth Leonskaja, Vladimir Jurowski, Jakub Hrusa sunt acum niște nume care mi-au schimbat drumul.

Mă întreb cum a fost această plecare la Viena. Tu aveai doar 16 ani. Ai plecat singură atunci, ai plecat cu un părinte?

Am plecat pur și simplu singură și mi-aduc foarte bine aminte, momentul în care mama m-a adus la facultate, practic, în octombrie, când am început și mi-aduc aminte exact momentul când ea a plecat cu trenul. Asta cred că o să mă urmărească toată viața, dar cred că ambiția este o calitate foarte importantă, mai ales pe drumul acesta; disciplina e iarăşi importantă, și chiar dacă câteodată nu le avem în noi, suntem constrânși sau învățăm să le practicăm. Cred că atâta timp cât avem un drum sau știm exact ce vrem să facem și ce ne face bine, atunci îl urmăm cu oricare sacrificii sau greutăți.

După Viena a urmat Parisul. De ce ai simțit nevoia unui masterat la Conservatorul din Paris? Te-ai dus pentru un profesor anume acolo?

Chiar nu. Este întâmplarea vieții. Prietenul meu de atunci, între timp soțul meu, lucra atunci la Radio France și mi-am dorit să-l urmez, dar nu special pentru el, așa că m-am hotărât să studiez sau să am un motiv întemeiat de a pleca la Paris. Așadar, m-am pregătit intens pentru examenul de admitere și am reușit și am luat admiterea, numai că, așa cum se întâmplă de obicei în viața mea, în ziua în care am reușit concursul de admitere, soțul meu a primit un job în Anglia. Eu am rămas la Paris de data asta, iar el a plecat la Festivalul de operă de la Glyndebourne.

Apropo de întâmplări benefice, de întâlniri providențiale - cum a început colaborarea ta cu casa de discuri Avie Records, pentru că știu că e legată tot de perioada ta de început, vieneză.

Da. În 2008, am avut debutul meu la Konzerthaus la Viena, unde am cântat un Concert de Mozart, Concert care a fost înregistrat de atunci prietenul meu, acum soțul meu, iar în sală era un domn din România, care a venit la sfârșit de concert, să mă întrebe dacă am un proiect de înregistrare cu vreo casă de discuri. Atunci nu se punea problema, adică nu era absolut nimic în lucru și întâmplarea face că înregistrarea Concertului de Mozart a soțului meu a ajuns pur și simplu, printr-o altă întâmplare fericită, la Avie Records și așa s-au legat toate plăcuțele astea domino, cum ar veni și casa de discuri a luat legătura cu mine și câțiva ani mai târziu, pentru că toate astea durează, în 2011, a apărut primul meu CD, cu ajutorul domnului din România, care nu vrea niciodată să fie menționat, de aceea nici nu-i spun numele, deși mi-aș dori. Iar faptul că am avut norocul de a înregistra primele cinci sonate de Prokofiev, asta a fost tot așa, o întâmplare fericită, pentru că în mod normal pentru un CD de debut se alege un recital sau ceva ce publicul cunoaște mai bine, un alt fel de repertoriu. Ori eu întotdeauna am știut că dacă voi avea șansa de a înregistra un disc, primul va fi cu Prokofiev.

Au urmat și alte discuri, încă două. Pregătești ceva acum cu Avie Records?

Da, continuu să lucrez la integrala muzicii lui Prokofiev, sunt în lucru, mai urmează două discuri cu sonatele, apoi să vedem când înregistrăm și concertele, mai ales că în anul 2021 este anul Prokofiev, se împlinesc 130 de ani de la nașterea lui.

Citistem într-un interviu pe care l-ai acordat acum câțiva ani că îți displac foarte tare etichetele și că de-a lungul anilor te-ai și luptat cu câteva. Pe una dintre ele ai și pomenit-o, e legată de faptul că mâinile tale sunt relativ mici față de ceea ce se așteaptă de obicei de la un pianist; cealaltă este legată de ideea de maternitate, ideea că maternitatea și cariera nu merg bine împreună. Cum arată în prezent viața ta de familie în balans cu cea profesională?

Viața mea cred că este pentru toată lumea, este întotdeauna o nouă căutare și balanța este cel mai important lucru din viața mea sau găsirea unui echilibru, dar din punctul meu de vedere, cred că sunt faze când totul merge strună, când este ușor, când se îmbină perfect, sunt alte momente când binenînețeles, este mai complicat, dar cred că totul se lasă organizat. Când copiii nu sunt acasă se lucrează intensiv sau când copiii dorm ș.a.m.d. și până acum am reușit, alături de soțul meu, să ne organizăm foarte bine.

Tu locuiești în prezent la Viena. De ce te-ai întors la Viena? De ce n-ai rămas la Paris, de exemplu?

Cred că a fost mai mult o alegere de suflet. Noi aici ne-am cunoscut, aici ne-am făcut studiile, după care acum, când au apărut și copiii, viața la Viena este atât de frumoasă și atât de echilibrată și cultural și din toate punctele de vedere. Suntem foarte fericiți aici și suntem la jumătate de drum față de familiile noastre respective. Așadar, pentru noi Viena totdeauna a fost acasă.

Un oraș în care locuiește și Elisabeth Leonskaja, cu care tu ai deja o foarte lungă prietenie aș spune.

Da.

Când v-ați cunoscut?

În 2003.

Te-ai dus să-i cânți?

Da. Să-i cânt și din momentul acela, pur și simplu, mi-a dat cheile de la apartamentul dumneaei și acolo am studiat. Stăm foarte aproape una de cealaltă, mi-este mereu alături, atât emoțional, cât și profesional și este o relație absolut excepțională și chiar ieșită din comun.

Știu că te mai întâlnești și cu Maria Joao Pires.

Am lucrat în general concerte de Mozart cu dumneaei. Am lucrat cu dumneaei, de exemplu, înainte de debutul meu, cu London Philharmonic și Vladimir Jurowski.

Cu Vladimir Jurowski ai cântat și aici la București. Prima dată ai cântat cu el în 2012, cu London Philharmonic Orchestra. Cu el cum s-a legat relația asta profesională. Cum v-ați întâlnit?

Tot același disc, cu concertul de Mozart din 2008.

Ți-a purtat noroc.

Exact. Acea înregistrare mi-a deschis atât de multe uși. Vladimir a ascultat acel CD, nici nu am știut că l-a ascultat sau când l-a ascultat, când l-a primit, nu știu deloc până azi, cert este că dintr-o dată a venit invitația de la London Philharmonic, pur și simplu.

Te simți norocoasă, în general?

Da. Sunt foarte norocoasă, dar consider și că alerg oarecum după norocul ăsta, în sensul că nu aștept să se întâmple ceva, lucrez, muncesc și dacă se vede un licăr de lumină atunci mă bucur și atunci apare și restul.

Ai o viață foarte agitată. Cum te relaxezi?

Relaxarea îmi este tot timpul alături de copii. Orarul meu într-o zi ideală decurge în felul următor: copiii pleacă la grădiniță dimineață, se întorc la ora 4, de la 4 până se culcă sunt alături de ei, stând afară ne jucăm sau avem alte activități, după care ei se culcă și eu studiez mai departe.

Rubrica asta a noastră se încheie în mod tradițional cu o privire asupra viitorului, așa că te-aș întreba cum arată, la modul ideal, viitorul pianistei, al soției și al mamei, Alexandra Silocea?

Din punct de vedere matern, nu-mi doresc decât sănătate pentru toată familia mea, iar din punct de vedere profesional, îmi doresc ca drumul acesta, care am senzația că de anul acesta s-a schimbat, oarecum, în sensul că am ajuns la o altă etapă, să continue și să ne vedem cu drag și la București și peste tot în altă parte și mai ales să am echilibrul și să pot să mă dezvolt în cotninuare , așa cum îmi doresc.

Transcrierea interviului: Andreea Toma.