Părinţii mei sunt melomani şi au cumpărat un pian înainte ca noi să ne naştem

Florian, hai să parcurgem cronologic drumul tău în muzică. Spune-mi, ce rol a jucat în formarea ta faptul că fratele tău mai mare, Ionuț, a făcut şi el muzică? Tu eşti pianist, el este cornist.

De fapt am început amândoi în același timp muzica. Fratele meu a fost la școală la Plopeni în gimnaziu și când era el în clasa a IV-a și eu încă nu eram la școală, s-au gândit părinții mei să vadă dacă am avea talent. Și ne-au dus la Ploiești, la doamna prof. Dumitru, iar dumneaei ne-a ascultat. Părinții mei, cu toate că nu sunt muzicieni, sunt melomani și au cumpărat un pian înainte ca noi să ne naștem. Tatăl meu cântă la acordeon și asculta muzică. Cred că aveau un plan sau şi-ar fi dorit ca noi să facem muzică. Eu, sincer să fiu, nu pot să spun că am fost foarte atras de muzică la început, pentru că mi-am dat seama că era foarte greu. Știu că atunci când mergeam la primele ore de pian îmi dădeam seama că era extrem de complicat și era și o anumită presiune, totul era foarte serios. Și un copil la 7 ani numai de lucruri serioase nu cred că este atras. Muzica îmi plăcea, evident, numai că era destul de greu. Nu pot să spun că am avut chemare să mă duc tot timpul să studiez la pian. Aș fi nesincer să afirm așa ceva.

Ce muzică se asculta la voi acasă?

Muzică clasică, în general. N-am ascultat niciodată rock. Bine, știu că mamei mele îi plăcea Queen. Ca să răspund la întrebarea dinainte - n-am vrut să-l imit pe fratele meu, pentru că noi am început împreună. Și el a început tot cu pian, numai că după un an se intra în clasa a V-a și era prea târziu pentru pian - cum sunt la noi regulile - și a trebuit să-și aleagă alt instrument. Și-atunci a avut norocul să îl întâlnească pe domnul Săvuță, un profesor nou, care i-a insuflat pasiunea asta pentru corn de la început. Eu am rămas la pian. Cam așa s-au întâmplat lucrurile.

În timp am renunţat să mai compun. Nu m-a atras muzica contemporană

Știu că tu ai cochetat şi cu partea de compoziție. Te mai interesează domeniul?

La început am scris lucruri simple - cred că aveam 10-11 ani. Pur și simplu am început improvizând: am găsit o melodie, ceva care-mi plăcea și am decis o oarecare structură. Ulterior am fost la București și am făcut ore cu domnul profesor Simeon Ulubeanu și am studiat tot - am făcut armonie, contrapunct, compoziție - vreo trei ani, cred că din clasa a VIII-a.

Asta se întâmpla la Liceul Enescu, probabil.

Înainte, deja din clasa a VIII-a m-am dus la domnul profesor. Mergeam la București și făceam și pian și compoziție. Chiar am participat la niște concursuri atunci. Am fost la Paul Constantinescu, era una dintre primele ediții cu secţie de compoziție și am luat premiul I.

Ce ai compus atunci pentruConcursul Paul Constantinescu?

Am avut o burlescă. Ajunsesem eu la stilul Prokofiev. Mai departe de Prokofiev nu am ajuns niciodată. M-a speriat muzica contemporană. Prokofiev, Stravinski - mai mult de atât nu am trecut. De asta probabil că am și renunțat în timp să mai scriu. Nu m-a atras muzica contemporană.

După ce am terminat bacalaureatul m-am dus direct la Salzburg

Și-apoi, la liceu, te-ai transferat la Enescu, în București...

Da, la doamna Busuioc, unde am și terminat.

Și după ai plecat direct la Salzburg?

Da, de fapt am procedat altfel. Mai întâi a venit fratele meu la Salzburg. Eu eram în clasa a XI-a când Ionuț a venit aici, iar la sfârșitul clasei a XI-a am dat și eu examen acolo, pentru că mă gândeam că peste un an, când trebuia să dau bacalaureatul, ar fi trebuit să dau și examenul de intrare la Mozarteum și n-ar fi fost foarte comod. Așa că am dat cu un an înainte, am avut norocul să intru, m-am întors la București, am terminat clasa a XII-a și după m-am dus direct. După ce am terminat bacalaureatul m-am dus direct la Salzburg.

Deci ai putut fi admis în baza unui examen dat cu un an în avans, practic?

Da. Exact. Ei nu au știut că eu nu o să vin imediat. Eu am fost înscris și am și fost de câteva ori la Salzburg în timpul clasei a XI-a, dar... e un anumit program pe care trebuie să-l realizezi în câțiva ani, însă nu stă nimeni să te controleze. Nu e ca la București, unde trebuie să faci în fiecare an un anumit număr de cursuri; la Salzburg e mult mai liber. Trebuie doar ca după un anumit timp să termini tot.

La Salzburg ai continuat doar cu pian sau și cu compoziție?

Nu, am făcut doar pian. Din moment ce am intrat la Salzburg m-am concentrat foarte mult pe pian. Cu compoziția, din păcate, am terminat în punctul ăla. Dar m-a ajutat foarte mult. Când am dat examenul la Mozarteum tocmai împlinisem 18 ani. Am dat examenul a doua zi după ziua mea, dar nu e o limită de vârstă; există și studenți la 16 ani, există copii la 10 ani care studiază acolo - este un program special. Dar pentru prima diplomă, pentru bachelor, sunt și copii de 16-17 ani; nu au nevoie de bacalaureat.

Cum au arătat examenele de atunci? Au fost și probe teoretice sau a fost doar o probă de recital?

N-a fost decât recital. În ziua de azi sunt două runde - se dă și teorie și germană. Eu atunci nu a trebuit decât să cânt. S-au mai schimbat lucrurile.

Germana o știai deja de aici sau ai învățat-o acolo?

Nu, am învățat-o când am venit. Ceea ce a fost foarte curios este că atunci când eram prin clasa a VI-a, nu știu cum de s-au gândit părinții mei că ar trebui să învățăm germana. Și am făcut un an pregătire la germană în Ploiești. Bineînțeles că nu s-a lipit; după atâția ani, mai știam doar două-trei cuvinte. Dar e curios că s-au gândit ei că, cine știe, poate pe viitor o să am nevoie de germană.

Așa cum e foarte interesant că s-au gândit că ați putea face muzică și, iată, sunteți amândoi niște muzicieni foarte buni și cu un palmares foarte bogat. Tu ai rămas la Salzburg. Ești deja de foarte multă vreme acolo. Țin minte că ziceai că te bate gândul să-ți iei și cetățenie austriacă...

Da. De 14 ani sunt aici.

Și în prezent lucrezi chiar la Mozarteum. Ești acompaniator la clasa de suflători?

Da. Sunt de patru ani, după ce am terminat am avut norocul... de fapt am avut inspirația înainte de asta să cânt cu suflători. Aveam niște prieteni care erau suflători și mă tot chemau să cântăm. Și, imediat după ce am terminat, câteva luni mai târziu, a intrat corepetitorul clasei de suflători la pensie și eu eram acolo și deja cântam cu ei și normal că m-au întrebat dacă aș vrea. Am dat un concurs și s-au lipit lucrurile foarte bine. Am avut noroc.

Tu obișnuiai să-l acompaniezi și pe fratele tău, apropo de suflători?

Da. Când studia el la Salzburg, da. Am și făcut câteva concursuri cu el; cântam destul de mult. Din păcate acum nu mai avem cum, pentru că el e la Barcelona. Tot ne gândim să programăm un concert, poate chiar vara viitoare să încercăm să ne întoarcem în România.

Ce frumos! Unde?

Există o serie de concerte la Câmpina, de care mi-a spus tatăl meu, unde cântă foarte des domnul Viniciu Moroianu. Este o casă parohială, din câte am înțeles eu, unde se fac concerte. Și fiind acolo aproape de noi, ar fi frumos. Mie mi-ar plăcea să cânt oricum în România și oriunde aș avea ocazia.

Și pentru că viața e plină de neprevăzut, înțeleg că există o altă latură a personalității tale muzicale. Ți-ai descoperit vocea, baritonală, nu? Povestește-ne cum s-a întâmplat asta!

Eu am locuit doi ani cu un cântăreț român, un tenor, și el cânta toată ziua în apartament și eu mai mult îl imitam pe el în fiecare zi. Și la un moment dat mi-a spus "de ce nu mergi la profesor să te asculte?". Eu făceam asta așa, în glumă, evident. Și am fost la profesorul lui de atunci, domnul Boris Bacov, care m-a chemat și a doua zi, și a treia zi, și în următorii doi ani jumate. Domnul Bacov s-a gândit că ar trebui să ajung cântăreț. Eu, nu știu, nu m-am văzut niciodată în postura asta, pentru că mi se pare că a fi cântăreț presupune alte lucruri, e o cu totul altă viață, altă atitudine și față de muzică. Trebuie să fii și actor, e mult mai complex, mi se pare mie.

Și nu te atrage pentru că ți se pare că este prea dificil?

Nu, în nici un caz. Sigur că mă atrage, mi-ar plăcea și de asta și fac lucrul ăsta și încerc să fac tot posibilul să cânt în continuare pentru că îmi place foarte mult. Și e cu totul altă atitudine pe scenă. Adică, în fața unui instrument sau cu un instrument în mână ești oarecum protejat, dar pe scenă când stai față în față cu publicul și trebuie să cânți ești poate chiar și mai vulnerabil. Pe de altă parte, mesajul pe care-l transmiți e mult mai direct. Și reacția publicului e mult mai directă. De fapt, eram chiar enervat pe cântăreți pentru că un pianist vine și cântă un recital de o oră jumate, foarte greu, și la sfârșit primește niște aplauze onorabile. Un cântăreț vine și cântă trei minute dintr-o operă de Puccini și ridică sala în picioare. Asta e diferența. Pe de altă parte, bineînțeles că sunt ajunsuri și neajunsuri și greutățile din ambele părți dar da, cântatul oricum m-a preocupat pentru că de fapt ceea ce facem noi la instrument ar trebui să învățăm să cântăm la propriu. În română noi spunem chiar cântat, verbul a cânta...

Da, în celelalte limbi există diferență între a cânta la un instrument și a cânta cu vocea.

Da. Ei spun a juca în germană.

Ca și francezii, ca și englezii.

Da. Nici nu știu dacă mai sunt alții, dacă în alte limbi se folosește a cânta ca ... a cânta la un instrument.

Probabil că dintre atâtea câte există pe lume, o mai fi vreuna.

Probabil, dar oricum e de remarcat că în România se spune a cânta. Ideea asta e, că m-a ajutat foarte mult și la cântatul la pian, pentru că e o mare diferență să țtii cât de mult trebuie să respiri și cum formezi o frază atunci când cânți, pentru că la in strument e mult mai simplu să apeși pe o clapă și să iasă un sunet, numai că în cântat e cu totul altă pregătire și altă implicare fizică.

Acum cu cine lucrezi canto?

Acum lucrez cu doamna profesoară Monica Lentz, de puțin timp, de două luni. A fost profesoară la Mozarteum și este un pedagog cunoscut aici, în general pentru fete, dar și pentru băieți, pentru că a fost soprană de coloratură și are experiență mai multă. Dar principiile sunt, de fapt, aceleași.

Cântatul este ezoteric

Și ce fel de repertoriu cânți acum?

Eu cânt un repertoriu foarte variat acum pentru că fiind în grupul vocal Cantosonor avem arii de operă, operetă, dar şi piese de Frank Sinatra și Adriano Celentano. Este un program serios pe de o parte și, pe de altă parte, are și un fel de cabaretistică. E o combinație destul de inedită, după părerea mea, care atrage foarte mult și unde eu mă simt foarte bine, mai ales că băieți cu care cânt sunt și prieteni de-ai mei. Ei, de fapt, sunt cântăreți de operă care s-au cunoscut la Festivalul Wagner de la Erl și au decis să lucreze împreună, să cânte împreună și au avut nevoie de un pianist. Eu atunci am apărut. Și acum, pentru că baritonul nu mai cântă cu noi, mi-au spus de ce nu cânt eu. Și atunci eu am văzut asta ca pe o oportunitate și poate ca pe un semn că ar trebui într-o viață de om să înveți să cânți, mai ales că mi s-a spus că aș avea voce și îmi face mare plăcere. Și cântatul nu necesită așa de mult timp; necesită concentrare, dar nu necesită așa de mult timp ca un alt instrument. Dacă ar trebui acum să învăț să cânt la violoncel, probabil că aș fi foarte descurajat. În schimb, la cântat este complicat din alte puncte de vedere, e oarecum ezoteric cântatul.

E o descoperire de sine.

Exact. E o introspecție. Trebuie să simți mai mult decât să faci. Să încerci să simți și să te analizezi și să te accepți... sunt multe aspecte. Marii cântăreți par și sunt, într-adevăr, foarte echilibrați în corp și minte, pentru că altfel nu ar reuși.

Și cred că e și o chestiune de perspective pentru că, cel puțin în primă instanță a studiului, una auzi tu, cel care cântă, altul este efectul care se aude în afară.

Asta chiar așa e. Mi-am dat seama de asta și mi s-a spus. Nu credeam că este așa, dar mi-am dat seama pe pielea mea; ce aud eu și ce se aude în public sunt lucruri diferite. De obicei se zice că dacă te auzi foarte bine când cânți, publicul nu te aude bine și invers. E chiar ciudat, bizar, dar așa e.

Și în grupul despre care vorbeai, Canto Sonor, cânți acum și la pian sau ești doar bariton?

Nu, sunt doar bariton.

Mai aveți un pianist?

Da. Lucrurile astea s-au întâmplat acum două luni. A fost ceva neprevăzut.

E foarte recent, deci.

Da. A trebuit să găsim repede alt pianist și a acceptat un foarte bun prieten de-al meu de la Mozarteum, foarte bun pianist, să cânte cu noi și lucrurile merg foarte bine. Pe 9 și pe 10 februarie aam avut două concerte în Germania și totul e excelent. Eu mă bucur foarte mult când mă întâlnesc cu ei, pentru că, pe de-o parte, pot să cânt și, pe de altă parte, pentru că pot să fac și altceva în afară de cântat la pian. Asta oricum fac și o să fac toată viața; nici nu mă gândesc să renunţ! Numai că un pic de schimbare ajută tot timpul.

Nu m-aș descrie niciodată ca pianist de jazz, cu toate că mă descurc în jam session

Am înțeles că te pasionează și jazzul, dar nu știu în ce măsură, în ce fel și ce fel de jazz...

Da, mă pasionează jazzul. Ascult foarte mult. Din păcate, nu am avut niciodată ambiția să aprofundez. Pentru că jazzul, ca și muzica clasică, necesită cel puțin la fel de multă atenție. Trebuie să studiezi meticulos dacă vrei. Bine, cu excepțiile celor care sunt foarte talentați și nu au nevoie să studieze. Nu e cazul meu. Mie-mi place foarte mult, numai că trebuie să te dedici complet. Eu ascult mult și cânt cât pot. Am din când în când niște formații cu care mai cânt, la un nivel destul de basic. Nu m-aș descrie niciodată ca un pianist de jazz, cu toate că mă descurc în jam session. Dacă trebuie să cânt undeva, nu am probleme. Îmi place foarte mult. Ascult mult și clasici, Oscar Peterson, Art Tatum, Michel Petrucciani - acesta din urmă a fost, de fapt, primul pianist care m-a atras foarte mult. Ei deja sunt legende. Ascult şi pianiști din timpurile noastre, cum ar fi Jacob Colier - pianist, cântăreț, cântă la toate instrumentele. Deja a luat două Grammy-uri. Există o deschidere mare în jazz, există o varietate foarte extinsă. Poate ascult chiar mai mult jazz decât muzică clasică. Cu toate cănoi percepm o mare libertate în improvizație, și acolo e o rigoare foarte clară. În jazz nu poți să cânți așa, orice, mai ales la un nivel foarte înalt, dar după rigoarea asta se ajunge la o libertate extraordinară. Marii jazziști reușesc să ajungă la performanța asta.

Ai spus un cuvânt care mi-a plăcut, deschidere, și mă gândeam că tu însuți ești foarte deschis, dovadă multitudinea de lucruri care te interesează - jazz, canto, pian, faci și acompaniament ș.a.m.d. Rămâi în continuare deschis? Dacă peste o vreme descoperi că ai talent pentru pedagogie sau regie de operă sau mai știu eu pentru ce alt lucru, eşti dispus să mergi și într-o altă direcție sau ți s-ar părea că te pierzi în prea multe și că ar trebui să te concentrezi pe unul singur foarte serios?

Părerea mea e că ar fi păcat. În momentul ăsta am convingerea că ar trebui să încerci cât mai multe lucruri, să faci cât mai multe lucruri în diferite direcții. Bineînțeles, respect toți muzicienii care se dedică unui singur instrument și unui singur gen de muzică, și unui singur gen de concert. Mie, în schimb, îmi dă o mare satisfacție să fac lucruri diferite. De exemplu, în 7 februarie, am un concert la Viena cu muzică de cameră, unde se prezintă un compozitor contemporan lui Mozart, care are o poveste foarte, foarte interesantă. A trăit și în Brazilia, și în Rusia, și a fost un geniu la vremea lui, necunoscut în ziua de azi. După concertul ăsta de la Viena mă întorc la Salzburg și a doua zi plec în Germania și am două concerte cu Canto Sonor. Mie lucrul ăsta mi se pare foarte frumos. Există atât de multă muzică și atât de mult repertoriu care ar putea fi cântat și în variante diferite încât... pentru mine asta înseamnă viitor - să cânt și un concert de muzică de cameră, să cânt și acolo, să cânt și într-un recital, să dau și ore. Eu am fost de fapt profesor de pian la o școală de muzică acum patru ani. Și asta mi-a plăcut foarte mult, numai că era un pic greu pentru că trebuia să merg la 200 de kilometri depărtare de Salzburg, să merg cu mașina și a fost destul de obositor. Dar, bineînțeles că și asta-mi place, chiar sper pe viitor să reușesc la Salzburg, aici la Mozarteum să iau și niște ore de pian. Și asta mi-a plăcut tot timpul.

Frica de nou îți îngrădește chiar propriile posibilități

Crezi că există un prea devreme sau un prea târziu când vine vorba să începi ceva nou în domeniul muzical?

Eu m-am schimbat foarte mult. Înainte poate aș fi spus că încă nu sunt gata, tot timpul aș fi fost reticent la schimbări. Dar mi-am dat seama că trebuie să încerci să-ți înfrunți niște preconcepții, dar și niște frici care se formează. Frica de nou îți îngrădește chiar propriile posibilități. Chiar nu știi niciodată ce talente ai și ce plăcere îți dă o anumită activitate până n-o încerci. Și acompaniatul cântăreților îmi place foarte mult. Chiar am avut anul trecut norocul să cânt în Londra două recitaluri cu soprana Laura Nicorescu, care a fost și colegă cu noi la Ploiești. Și ea este la Salzburg momentan, este solistă aici, la teatru. Și a fost așa, un lucru de două săptămâni - m-au sunat cu două săptămâni înainte de evenimente, pentru că nu mai putea pianista să cânte, și m-au întrebat pe mine. A trebuit să mă hotărăsc foarte rapid. A fost o experiență foarte bună. Aș fi putut să spun că nu, că eu de fapt nu cânt cu cântăreți, dar am învățat să spun da, pentru că dacă nu încerci nu știi niciodată ce pierzi.

Pentru că ai amintit-o pe Laura Nicorescu, se poate vorbi despre o comunitate de muzicieni români acolo, la Salzburg?

Cu siguranță. Sunt muzicieni chiar foarte buni români. Bine, Laura e deja la teatru, dar sunt și studenți care sunt foarte buni și au succes, cum ar fi Andrei Gologan - un pianist din Piatra Neamț, care are mare succes. A fost și la Verbier, tocmai a avut un recital în Munchen la Herkulessaal. Marius Birtea - și el tot fost elev al Liceului din Ploiești. Sunt muzicieni români care au parte de succes. Mă bucur.

Muzica te forțează să te pui față-n față cu tine

Dacă ar fi să dai un sfat cuiva care vrea să înceapă acum să facă muzică, care crezi că ar fi cel mai important lucru pe care ar trebui să-l aibă în vedere?

Nu știu dacă eu sunt cel mai potrivit să dea astfel de sfaturi, pentru că eu m-am schimbat foarte mult. La început eram preocupat, ca orice pianist după ani de zile de studiu și de stat în fața pianului, visul meu era să ajung pianist concertist, să ajung solist, să fiu în fața unei orchestre. Asta a fost o concepție destul de îngustă din partea mea. Bine, poate că toți pianiști au această ambiție...

Cu siguranță, cel puțin o perioadă.

... cel puțin o perioadă. Mi-am dat seama că am pierdut foarte mult și că am pierdut alte formații în care aș fi putut să cânt sau multe alte posibilități care m-ar fi ajutat și mi-ar fi făcut plăcere, doar pentru că am avut concepția asta... Cineva care vrea să încerce muzică, eu zic că nu este un drum ușor - asta știe toată lumea, spun clișee - dar eu cred că în alte activități se poate ajunge cu greu la satisfacțile pe care le are un muzician. Repet, nu este deloc ușor și probabil că niciodată n-o să fie, dar satisfacțiile pe care le are un muzician nu se pot compara cu alte activități. Stau să mă gândesc unde se mai poate simți ce simți în fața unui public pe o scenă. Poate actorii simt același lucru, după o piesă de teatru.

Aș zice că muzica e mai abstractă.

Cu siguranță. Bine, și piesele de teatru se pot interpreta în mod diferit. Dar sunt convins că nici o altă activitate nu te aduce atât de aproape de tine cum te aduce muzica. Muzica te forțează să te pui față-n față cu tine. Dacă nu reușești să-ți lași la o parte toate măștile și să fii sincer cu tine, nu reușești să faci nimic pe scenă. Trebuie să fii vulnerabil complet ca să poți să transmiți ceva real. Ca să poți să transmiți ceva valoros trebuie să fii foarte sincer cu propria persoană.

Asta e o concluzie la care ai ajuns tu după mulți ani de studiu și de introspecție.

Da. Nu cred că am găsit adevărul absolut, dar cl puțin de asta sunt sigur, că în momentul în care mă urc pe scenă nu am voie să mă protejez în vreun fel sau nu am voie să încerc să mă controlez, pentru că asta nu face decât să te crispeze și să îți blocheze ce ai putea să oferi.

Transcrierea interviului: Gina Macsențian