Săptămâna aceasta vom vorbi din nou despre originile operei și vă voi prezenta cea mai veche lucrare în acest gen, păstrată în întregime, pe care o putem găsi, atinge și răsfoi, chiar în mai multe variante… ciudat, dar vă voi explica îndată.

Cum spuneam data trecută, tragedia lui Giulio Caccini, Il Rapimento di Cefalo a fost un eșec total, însă tot în cadrul ceremoniilor nupțiale ale Mariei de' Medici cu regele Henric al IV-lea al Franței s-a jucat, pe 6 octombrie (cu câteva zile înainte de Il rapimento di Cefalo), în palatul Pitti, o producție finanțată de Jacopo Corsi a tragediei pastorale L'Euridice, o nouă colaborare între Ottavio Rinuccini și Jacopo Peri. Fiind un spectacol la scară redusă în comparație cu piesa centrală a nunții, a fost dedicat în primul rând reginei și cercului său intim, audiența constituindu-se din aproximativ 200 de persoane. Atât de intensă pare să fi fost concurența între principalii compozitori ce activau la momentul acela în Florența, încât Caccini a impus cântăreților care îi erau elevi și făceau parte din grupul său să cânte propria-i versiune muzicală a tragediei. Astfel, reprezentația oficială a fost una stranie: pe de-o parte Orfeu cânta muzica lui Peri, iar Euridice pe cea a lui Caccini. Totuși, mărturiile documentare tind să sugereze că, în ciuda conflictelor apărute între muzicieni și a scenografiei simple (poate chiar incomplete), piesa a fost un real succes.

Începutul lui 1601 a marcat o adevărată întrecere între compozitori, care să-și publice primul opera. Primul a fost Jacopo Peri, urmat la scurt timp de Giulio Caccini, fiecare lăudându-se în prefețele respectivelor lucrări cu întâietatea noului stil reprezentativ, declamația cântată, însă nici unul nu a inventat ceea ce ulterior se va chema recitativ. Apariția acestuia este în principiu rezultatul tuturor încercărilor și inovațiilor ce au apărut în muzică de-a lungul mai multor decenii, neputându-se izola un moment anume, sau un autor care să fi realizat singur acest salt. Este adevărat că, în cadrul acestor partituri din 1601, găsim unele dintre cele mai timpurii exemple de recitativ, în sensul propriu al cuvântului, dar să nu ne lăsăm îmbiați de laudele pe care fiecare și le aduce propriei muzici, Caccini făcând referire la Camerata contelui de Bardi, și găsindu-și astfel o autoritate care să-i confirme autenticitatea, iar Peri apreciind realizările lui Caccini, dar menționând că el a compus mai înainte această operă.

Oricum ar fi, dacă nu vom lua în seamă micile răutăți ce s-au iscat între muzicieni, putem conchide că anul 1600 s-a dovedit a fi unul fabulos pentru cursul istoriei muzicii, declanșând startul Barocului și nașterea operei.