Continuăm și astăzi scurta istorie a rondoului pe care am început-o săptămâna trecută. După perioada medievală și în Renaștere s-au scris chanson-uri bazate pe lucrări poetice în formă de rondo, însă nu a avut loc nicio schimbare radicală în mecanismul de funcționare al genului propriu zis. Barocul schimbă peisajul și ca precursor al formei clasice de rondo întâlnim ritornello-ul care în anumite lucrări revenea constant, ca un refren ce leagă întregul discurs muzical într-o panglică frumos legată. Ca exemplu ne-am putea gândi la ariile strofice din primele opere (Prologul de la Orfeul lui Monteverdi, sau de la Euridice de Jacopo Peri). Cum am înaintat în veacul al XVII-lea și muzica instrumentală a început să ocupe slotul de prime-time în creația compozitorilor, unul ca Jean Baptiste Lully a început să denumească anumite dansuri din suitele sale 'rondo', în amintirea anticului termen francez. Însă adesea acestea respectau doar la un nivel tonal ideea formei și nu și la unul tematic. Era vorba aici mai mult de caracter, decât de substanța prorpiu-zisă. Desigur, avem și în barocul francez destule exemple care se apropie de ceea ce am numi de la Clasicism încoace, rondo-măiestrit. Putem să ne gândim la celebrele Baricade Misterioase ale lui Francois Couperin, sau la Rondoul Indiilor Galante de Jean Philippe Rameau.

Și iată-ne ajunși în punctul poate cel mai familiar din istoria Rondo-lui, momentul de cristalizare a formei prorpiu-zise: secolul al XVIII-lea. Odată cu desvoltarea genului de sonată, adeseori compozitorii scriau partea a doua a lucrării în foarmă de rondo, adesea aceea a rondoului mic. Dar stați să vedem care sunt cele mai întâlnite variante de rondo. În primă fază îl avem pe cel tripartit, pe model ABA, care însă poate fi confundat și cu un lied tripartit, așa că informația muzicală limitată pe care o aduce îl aruncă într-o zonă ușor gri. Apoi avem rondo-ul tripentapartit, pe modelul ABACA, așa numit-ul rondo mic pe care l-am menționat mai sus. Mai avem rondo-ul mare, care are șapte părți și urmărește structura ABACABA. Și în ultimă instanță avem forma de rondo-sonată, care urmărește îndeaproape forma rondo-ului mare, ABACABA, cu o singură mențiune - ultima apariție a B-ului trebuie să fie în aceeași tonalitate cu cea a A-ului.

Desigur, acestea sunt cele mai des întâlnite structuri de rondo. Dacă sunteți compozitori, nimic nu vă oprește să scrieți o lucrare în această formă care să utilizeze toate literele alfabetului și să vă oblige apoi să folosiți caractere din elfă și klingoniană. Sunteți liberi să faceți ce vreți. Ideea de bază ar fi că trebuie să mențineți alternanța refren-cuplet.