La sfârşitul lunii mai a anului 1853, ajung în sfârşit la Hanovra unde îi aştepta Joseph Joachim proaspăt întors de la festivalul organizat de Schumann la Dusseldorf.

În foarte scurt timp, concurentul lui Remenyi de la Conservatorul din Viena va sesiza potenţialul artistic al lui Brahms şi-i va scrie recomandări pline de bunăvoinţă spre a-l introduce în cercurile lui Schumann şi Liszt.

O natură de puritatea diamantului şi dulceaţa zăpezii – aşa l-ar fi portretizat pe scurt Joachim pe Brahms într-o scrisoare către pianistul curţii de la Hanovra Heinrich Ehrlich după această primă cunoştinţă în care avusese grijă să-i destăinuie şi propria regulă de viaţă: liber, dar singur...

Amintindu-şi mai târziu despre acest moment, Joachim ar fi spus că a sesizat diferenţa dintre cei doi vizitatori ai săi de la Hanovra...:

Johannes, tandru, idealist şi un fantastic, vanitos virtuoz. Niciodată în viaţa mea de artist nu am mai trăit o surpriză atât de mare ca atunci când l-am văzut pe camaradul compatriotului meu, blond şi intimidat, dar cântându-şi sonata pe care am găsit-o de o forţă şi de o originalitate inimaginabile, totodată nobilă şi insipirată. Liedul lui “O, versenk dein Leid” a fost o revelaţie pentru mine, iar interpretarea sa când tandră, când plină de imaginaţie, pe cât de liberă, pe-atât de ardentă, literalmente m-a încântat.