Întrebam – convinsă că vă stârnesc curiozitatea – la sfârşitul episodului anterior, de ce a plecat Sebastian la Berlin.

Este stabilit: la începutul lui 1719, cu aprobarea prinţului Leopold, capelmaestrul său se deplasează în capitala regatului prusac pentru a achiziţiona un clavecin nou. Probabil că cel pe care îl transportaseră cu un an înainte la Carlsbad nu făcuse faţă pretenţiilor lui Sebastian, sau se deteriorase pe drum, aşa încât îl convinsese pe prinţ să facă această achiziţie ambiţioasă. Astfel că a poposit la fabricantul renumit în epocă, dar care a lăsat urme şi în contemporaneitatea noastră, Michael Mietke.

El era lutierul curţii berlineze şi realiza instrumente care şi astăzi – restaurate – fac obiectul unei nedisimulate mândrii pentru cei care le posedă. Se zice că Sebastian a cântat pe unul care se găseşte şi acum în Palatul Charlottenburg din Berlin. Acesta avea două manuale, era suficient de mare ca să-i poată permite dezvoltarea amplei cadenţe din prima parte a concertului brandenburgic nr. 5...

...De altfel, istoria înregistrează faptul că atunci, la Berlin, Sebastian l-ar fi cunoscut pe margraful Christian Ludwig zu Brandenburg-Schwedt, mare iubitor de muzică şi în faţa căruia ar fi cântat pe unul dintre clavecinele lui Michael Mietke aflate la palat.

Şi tot atunci i-ar fi încolţit şi ideea de a-I dărui acestuia un set de concerte instrumentale, astfel încât a adunat materialele deja concepute în diverse etape din ultimii ani şi ar fi constituit grupul de 6 brandenburgice despre care atâta vorbim azi ca despre unele dintre cele mai interesante opusuri compuse în acei ani în care marca din ce în ce mai ferm ascensiunea sa către maturitatea artistică...

...Gândită în termeni de serenadă, această Erfreut euch, ihr Herzen BWV 66 era probabil inspirată tot de moda italiană a vremii. Adică, un gen de muzică scrisă spre a fi cântată în aer liber, seara şi destinată ansamblului de voci şi instrumente, fără a implica foarte multă mişcare scenică sau decoruri, aşezându-se totuşi între cantată şi operă. De altfel, s-ar zice că singura diferenţă între o serenadă şi o cantată, atunci, la începutul veacului al XVIII-lea era reprezentată de locul în care trebuia interpretată – în interior sau afară, în aer liber…