Sebastian la Arnstadt... oraşul îndreptăţit la titlul de adevărata patrie a dinastiei [Bach], după apreciarea lui Davitt Moroney... dat fiind că în cimitirul vechi se odihnesc cel puţin douăzeci şi patru de membri ai familiei...

...Oraşul care, cel puţin la începutul activităţii lui acolo, îl apreciază, îl stimează şi aşteaptă de la el să răspundă la fel. În timpul cât va sta aici, îşi va perfecţiona tehnica organistică, va exploata la maximum libertatea ce i se oferea de a-şi exersa inspiraţia creatoare, de a explora stiluri diferite de compoziţie. Astfel că foarte curând va arăta că nu preia ad-literam ceea ce învăţase, ci îşi pune amprenta limpede pe micile modele pe care le ia şi prelucrează...

În acea vreme – aflăm de la Carl Philipp Emmanuel Bach – s-au arătat primele roade ale eforturilor lui de a stăpâni arta cântatului la orgă şi compoziţia, pe care nu o învăţase altfel decât prin studierea lucrărilor compozitorilor vremii, compozitori iluştri şi profunzi, şi prin propria cugetare... Dar până să-şi dezvăluie pe de-a-ntregul talentul, trebuia să-şi exercite funcţia, iar – aşa cum am aflat deja – între atribuţii era şi aceea de a pregăti corul format din elevi ai şcolii ce funcţiona pe lângă biserică. Mulţi – amatori, dar şi mulţi de vârstă apropiată cu cea a lui Sebastian, poate chiar mai mari. E limpede că nu putea fi suficient de autoritar cu ei, ceea ce ducea la indisciplină şi probabil la rezultate nesatisfăcătoare. Mai ales că îi considera inapţi să facă ceea ce le cerea el. De aici, conflicte cu înaltele autorităţi de care aminteam în episodul trecut... Iar acestea nu ar fi fost totul...