Doamnă Cristina Sârbu, care este titlul cărții pe care ne-o veți prezenta astăzi?

Întâi vreau să spun că, pentru generația mea, lectura a fost, cu siguranță, cel mai la îndemână, mai plăcut și mai instructiv mod de a-ți petrece timpul liber. Am citit mult, iar subiectele preferate au variat, desigur, în funcței de vârstă - romane de aventuri, romane de dragoste, călătorii, capodopere ale literaturii universale, filosofie… Astăzi, la vârsta senectuții, când ți se pare că ai trăit totul, că știi totul - deși nu-i adevărat! -, mi-am descoperit pasiunea pentru scrisul frumos, elegant, pentru modul cât mai original de alătura cuvintele în fraze estetice, melodioase, suple, avântate… într-o exprimare cât mai bogată și mai nuanțată. Opțiunea mea este, cel mai probabil, o reacție la degenerarea limbajului de zi cu zi, la sărăcia vocabularului folosit și totala lipsă de imaginație a vorbitorilor. Limba română este atât de bogată! Din păcate, mulți uită acest lucru.

De aceea, am ales să folosesc în pledoaria mea pentru carte, volumul Toate povestirile de Oscar Wilde. Le citesc cu mare bucurie și regăsesc în ele momente obișnuite ale vieții puse în pagină, adevărat, în jurul anului 1890, dar atât de actuale, atât de frumoase și atât de sensibile, încât lectura este, pentru mine, o plăcere deosebită. Amintesc câteva titluri: Micul Prinț, Privighetoarea și trandafirul, Prieten credincios, Stafia familiei Canterville, Pescarul și sufletul său, Sfinxul fără taină, Ziua de naștere a infantei….

Sunt, cu totul, 14 povestiri cuprinse în acest volum scris într-o manieră de o eleganță și prospețime desăvârșite, cu meșteșugite întorsături de frază, cu un ritm interior discret dar mereu prezent și cu un vocabular ce aparține, adevărat, unor vremuri trecute, dar care încântă și astăzi trezind nostalgie. Să vă dau doar un exemplu din povestirea Prieten credincios:

"Micul Hans avea o inimă tare bună și o față nostimă, rotundă și veșnic zâmbitoare. Stătea singur într-o căsuță și trebăluia prin grădină, zi de zi. Așa se face că, în tot ținutul nu era o grădină mai frumoasă ca a lui. Creșteau acolo garofițe, mixandre și traista-ciobanului, iar straturile mai erau cu roze de Damasc, trandafiri galbeni, brândușe liliachii și dediței galbeni, violete și toporași albi. Căldărușele, scuipatul-cucului, origanul, busuiocul sălbatic, urechea-ursului, crinii, narcisele galbene și garofițele-poetului înfloreau când le vedea rândul, iar pe măsură ce treceau lunile, o floare îi lua locul alteia astfel încât grădina îți oferea neîncetat minunății la care să te uiți și miresme care să îți îmbete nările."

Minunată descrierea căreia traducătorul Andrei Bantaș a reușit să-i păstreze întreg farmecul.

De ce trebuie să citim și cu ce ne ajută pe noi lectura în viața de zi cu zi?

Pot să vă spun cum m-a ajutat și mă ajută pe mine. Meseria mea e scrisul, iar lecturile copilăriei și adolescenței m-au influențat puternic și, cu siguranță, mi-au conturat și personalizat stilul. Au fost momente în viață în care, după perioade intense de muncă, am simțit că mintea nu mă mai ascultă, foaia albă nu mă mai iubește, iar condeiul se împleticește stângaci. Am făcut atunci pauze consistente de scris și… am citit. Mi-am reumplut mintea cu experiențe și informații cât mai diverse, mi-am reumplut sufletul cu fapte și imagini, am citit despre oameni și gândurile lor, am citit pagini așternute de autori cât mai diverși în stil, exprimare și vocabular. Doar așa am reușit să scriu din nou. Cum să nu mă inspire o astfel de descriere povestirea Racheta fenomenală:

"Prințesa călătorise tocmai din Finlanda într-o sanie trasă de șase reni, de forma unei lebede mari, de aur, între aripile căreia ședea chiar prințesa. Hlamida lungă de hermină, îi ajungea până la călcâie, pe cap purta o bonețică țesută din fir de argint și era palidă ca palatul de Zăpadă în care sălășluise întotdeauna. Atât de palidă era încât oamenii se minunau de ea când trecea pe străzi.

- Parcă-ar fi un trandafir alb! Strigau ei și aruncau, de la balcon, asupra prințesei, o ploaie de flori.

Prințul o aștepta la poarta castelului. Avea ochii albaștri aproape viorii și visători, iar părul era ca un caier de aur fin. Când o văzu, se lăsă într-un genunchi și îi sărută mâna.

- Erai frumoasă în tablou, îi șopti el, dar, în realitate, ești și mai frumoasă!"