Bine v-am regăsit, dragi ascultători!

Un nou serial dedicat melomanilor începători începe astăzi. Vom vorbi despre sistemul tonal şi veţi asculta pe parcursul a trei săptămâni, exemple din cunoscute lucrări scrise în fiecare tonalitate.

Ce este o tonalitate? Una dintre definiţii o descrie drept fenomenul interdependenţei şi gravitaţiei sunetelor către un centru determinat, denumit tonică.

Pe fiecare dintre cele 12 sunete (adică do do# re re# mi fa şi aşa mai departe) se pot construi câte o tonalitate majoră şi una minoră, rezultând un total de 24 de tonalităţi.

Termenii major şi minor denumesc modul - adica maniera în care sunt dispuse şi organizate sunetele. Între două trepte ale gamei există două poziţii de înălţime - tonul, adică secunda mare şi semitonul - secunda mică. Vă dau exemplu în gama do major. Do re mi fa sol la si do. Avem două semitonuri - mi, fa şi si do. Restul sunt tonuri - do re, re mi, fa sol şi aşa mai departe.

Dacă intervalul dintre treptele I şi III este de terţă mare, avem o gamă majoră, iar dacă acelaşi interval este o terţă mică, modul este minor. Majorul este asociat în general cu emoţii pozitive, cu veselia iar minorul cu tristeţea, melancolia.

Din punct de vedere istoric, tonalitatea a urmat în creaţia muzicală după modurile medievale, pe care le-a înlocuit mai întâi în practică şi apoi şi în teorie. În anul 1722, în Franţa apare Tratatul de armonie al lui Jean-Philippe Rameau, care pune bazele armoniei şi fundamenteată ştiinţific întregul sistem tonal. Într-o altă lucrare a sa din 1750, Rameau consideră modul minor o variantă a majorului, dându le acestora şi un sens estetic. Modul major este plin de vigoare, masculin, iar cel minor este mai delicat, dulce, moale - feminin.

Dualismul major-minor se impune definitiv datorită contribuţiei lui J. S. Bach prin lucrarea sa Clavecinul bine temperat - ce cuprinde preludii şi fugi în toate tonalităţile majore şi minore.

Ghidul melomanului începător se încheie aici, data viitoare ne întâlnim în lumea sonoră a tonalităţii Do major!