ACUM:
10.00
Arpeggio
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Joseph Haydn

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 31 Iulie 2015 , ora 22.46

Papa Haydn și începuturile sale muzicale

Dacă s-ar face un top al celor trei mari clasici vienezi din istoria muzicii, probabil că multe persoane l-ar plasa pe Joseph Haydn pe poziția a treia, deși astfel de clasamente nu-și au de fapt rostul. Papa Haydn, cum îl numește afectuos posteritatea, patronează de 200 de ani izvoarele clasicismului muzical. Poate că nu la fel de sclipitor ca Mozart și nici la fel de furtunos și îndrăzneț în expresie ca Beethoven, Haydn este însă cel care va consolida luminos, temeinic, reperele curentului clasic. Data nașterii sale este disputată. Părinții săi l-au înscris în data de 31 martie 1732 dar mai târziu, Haydn îi va declara amuzat discipolului său, Sigismund Neukomm: M-am născut în 1 aprilie, aceasta este data consemnată de tata în registrele casei noastre, însă fratele meu Michael susține peste tot că am venit pe lume la 31 martie pentru că nu vrea să se spună că m-am născut de Ziua Păcălelilor. Spiritul ludic care stă la baza zilei de 1 aprilie îl va defini însă pe autorul austriac pe tot parcursul vieții sale.

Joseph Haydn va studia mai mult autodidact și, ocazional, cu renumitul Nicola Porpora, moment în care va și începe să compună diferite lucrări muzicale. În 1755, la 23 de ani ia în primire și prima sa slujbă, fiind angajat de baronul Karl Josef von Fürnberg, nobil pentru care va compune primele sale cvartete de coarde. Un angajament mai important vine trei ani mai târziu, când va fi numit director muzical la curtea contelui Ferdinand Maximilian von Morzin. Tot cam pe atunci se va îndrăgosti nebunește de Therese Keller, care va prefera însă, spre disperarea sa, haina de călugăriță. Nu se știe ce rațiuni l-au determinat pe tânărul Joseph Haydn să-și îndrepte atenția către sora Theresei, Maria Anna, pe care o va și lua în căsătorie, aceasta dovedindu-se a fi una dintre cele mai mari greșeli ale vieții sale. Mariajul lor a fost unul conflictual, tensionat, un coșmar continuu peste Haydn, care va prefera să o evite pe soția sa cât mai mult timp posibil.

O etapă decisivă în evoluția sa profesională - Esterhaza

Momentul în care va prelua funcția de șef de orchestră la curtea prințului Esterhazy, un pasionat iubitor al muzicii, este unul de referință. Curtea princiară Esterhaza, loc unde Haydn a trăit o bună parte din viață era una din cele mai somptuoase și mai importante reședințe ale imperiului habsburgic din secolul XVIII, un adevărat focar de cultură, ce-si dorea sa rivaliza prin grandoare și măreție curțile de la Versailles, Weimar, Viena sau Salzburg. Aici, Haydn va diversifica și va mări componența orchestrei la circa 30 de instrumentiști și, cu toate obligațiile ce decurgeau din funcția sa, se bucura de suficientă libertate să experimenteze cu ansamblul ce-i stătea la dispoziție, să-și dezvolte și să-și perfecționeze propriul său stil componistic. La curtea principelui maghiar, Haydn pune bazele a două genuri importante ale muzicii clasice: simfonia și cvartetul de coarde. Pe lângă îndatoririle sale de profesor de muzică al unora din membrii familiei princiare, bibliotecar și dirijor al orchestrei, compune un mare număr de piese muzicale simfonice, dar și opere, misse și muzică de cameră. Când a fost gata palatului de la Esterhaza, construit pe locul unei mlaștini și care avea ambiția să concureze splendorile de la Versailles, ambianța a fost și mai opulentă. Haydn și soția sa aveau la dispoziție un apartament de patru camere, sala de spectacole a palatului, de 400 de locuri beneficia de un sistem complex de iluminare și mecanică de scenă, care permitea schimbări spectaculoase de decoruri iar biblioteca cuprindea 75,000 de volume și manuscrise. În 1773, Împărăteasa Maria Theresa vizitează Eszterháza și, în urma concertelor ce au urmat, îi dăruiește lui Haydn o casetă de aur masiv, plină cu ducați. Cu această ocazie Haydn compune Simfonia Nr.48 "Maria Theresa".

Căsnicia sa cu Maria Anna era singurul element disonant al vieții lui Haydn. Disprețuitoare față de muzica scrisă de soțul ei, a cărui valoare nu o conștientiza, bigotă, mereu nemulțumită, Maria Anna se transformase într-un element incomod, pe care Haydn îl suporta cu stoicism. Călătorea însă destul de des, așa că momentele petrecute împreună erau mai degrabă rare. Există chiar o anecdotă povestită de un prieten care vizitându-l observase pe biroul lui un morman de scrisori nedesfăcute. În fața expresiei sale uimite, Haydn a replicat: "Sunt de la soția mea. Ne scriem lunar dar eu nu-i deschid scrisorile și sunt convins că nici ea nu le deschide pe ale mele." Dincolo de umorul lui Haydn întâmplarea vorbește de la sine despre raporturile dintre cei doi soți. Această situație nu l-a transformat însă pe autorul austriac într-un caracter posac, dimpotrivă. A fost mereu vesel, deschis, sociabil, sensibil la femeile frumoase pe care le-a admirat mereu platonic, fiindcă era în același timp profund religios. Chiar dacă nu era un bărbat frumos în adevăratul sens al cuvântului se pare ca la rândul său a trezit interesul foarte multor doamne, cucerite de eleganța sa vestimentară și de temperamentul mereu jovial. Cu una dintre ele a și dezvoltat o frumoasă dar strict platonică prietenie. Este vorba despre Maria Anna von Genzinger, soția doctorului personal al lui Nikolaus Esterhazy. Cei doi își scriau des și, de această dată, cu siguranță că fiecare citea scrisorile primite, împărtășindu-și prin intermediul lor gândurile cele mai profunde. Moartea ei prematură la vârsta de 43 de ani i-a provocat compozitorului un șoc puternic și este posibil ca variațiunile în fa minor pentru pian, scrise în acea perioadă să fi fost inspirate de figura acestei femei, mai ales că Haydn a preferat în general tonalitățile majore.

Turneele londoneze

După moartea prințului Nikolaus Joseph Esterházy în anul 1790, urmașul acestuia, mai puțin interesat de muzică va desființa orchestra. Haydn primește o pensie permanentă de 1.400 guldeni și se mută la Viena, unde beneficia de o mare faimă. Îl reîntâlnește pe Mozart, aderă la propunerea lui la masonerie, pe care însă o va părăsi în curând și accepta propunerea impresarului englez Johann Peter Salomon de a dirija un ciclu de concerte la Londra. Venirea sa în Anglia a provocat entuziasm, pentru că britanicii îi iubeau foarte mult lucrările. De altfel, Universitatea din Oxford îi și acordă titlul de Doctor Honoris Causa, drept mulțumire compozitorul dedicându-le oficialităților celebra Simfonie Oxford. Succesul extraordinar obținut în metropola engleză îi va aduce o a doua invitație, pe care Haydn o va onora cu plăcere. În Londra compune 12 simfonii, așa numitele Simfonii Londoneze și șase cvartete de coarde, opusuri care sunt unele din cele mai importante creații ale sale.

Faima sa în Anglia era considerabilă, Haydn fiind invitat frecvent în caselor unora dintre cei mai importanți nobili britanici și chiar la palatului Buckingham, unde însăși regina i-a propus să se stabilească la Londra. Ca bonus pentru această mutare îi oferea o locuință de vară în palatulul Windsor. Între cele două călătorii la Londra, Haydn îl va avea ca elev la Viena pe tânărul Ludwig van Beethoven, căruia i-a simțit imediat înzestrarea componistică. A și declarat într-o scrisoare de recomandare pentru elevul său că "Beethoven va fi într-o zi unul dintre cei mai mari compozitori ai Europei", previziune care i s-a îndeplinit fără greș. La Londra, Haydn redescoperă genul vocal simfonic-oratoriu, gen pe care îl mai abordase o singura dată pe când se afla în slujba printului de Esterházy, compunând oratoriul Il ritorno di Tobia. Stimulat de atmosfera britanică Haydn va compune aici la Londra alte două oratorii, lucrări ce devin reprezentative pentru creația sa: Anotimpurile și Creațiunea. Acesta din urmă, o lucrare de proporții monumentale descrie primii zori ai omenirii ilustrați în Geneză și a avut un succes uriaș în epocă. Nici nu-i de mirare, atâta timp cât Haydn utilizează strălucit culoarea orchestrală, folosește armonii îndrăznețe și este extrem de inventiv din punct de vedere ritmic și melodic. Toate aceste caracteristici dar și unitatea lucrării, care devine ca structură aproape operistică au convins criticii, publicul, ca au în față o capodoperă a genului. Papa Haydn își dovedise din nou măsura talentului său redutabil.

Un final înconjurat de glorie

Ultimii ani de viață ai lui Haydn au fost marcați de lucrările masive, dramatice. Una dintre ele este și cea supranumită Missa Nelson, în varianta originală Missa in Angustiis. În anul 1798, când a fost scrisă, atmosfera politică era îngrijorătoare, armatele lui Napoleon câștigând patru bătălii la rând cu Austria. Așadar, chiar Viena era amenințată. În momentul în care o scria trupele lui Napoleon tocmai fuseseră respinse de cele ale amiralului britanic Horatio Nelson. Subtitlul a venit, așadar, cumva de la sine, mai ales că în anul 1800 chiar lordul Nelson în persoană a vizitat împreună cu celebra sa amantă, Lady Hamilton, Palatul Esterhazy și este foarte posibil să fi ascultat această lucrare acolo. Cum fiul lui Nikolaus Esterhazy, cel care îl concediase pe Haydn murise, urmașul său, mult mai tolerant față de muzică și, mai ales, față de popularitatea lui Haydn, l-a rechemat la Esterhaza. La finalul vizitei compozitorul i-a oferit amiralului Nelson tocul său de scris. Mișcat de acest gest, lordul Nelson i-a dăruit la rândul său compozitorului ceasul său de aur purtat în celebra bătălie cu Napoleon.

Joseph Haydn și-a trăit ultimele zile într-o Vienă agitată de asaltul trupelor franceze. Se pare că, după intrarea în capitală, însuși Napoleon a ordonat ca o parte din garda sa personală să facă de strajă la ușile clădirii în care agoniza marele compozitor, pentru ca nimeni să nu îl deranjeze. În data de 31 mai 1809, Joseph Haydn va părăsi această lume, lăsând însă în urmă o moștenire prețioasă. Dacă inițial, în tinerețe, creația sa era tributară modelelor baroce, mai târziu, influențat de curentul Sturm und Drang, între anii 1760 și 1770 muzica sa a devenit mai pasionată, mai îndrăzneață, multe dintre lucrările lui celebre, ca Simfonia Despărțirii, Sonata pentru pian în do minor sau cele șase cvartete op. 20 datând din această perioadă. O importantă contribuție a sa se îndreaptă către dezvoltarea formei de sonată, cu o preferință pntru expoziția monotematică. Cel mai însemnat gen din creația sa este cel simfonic, în cadrul căruia a scris nu mai puțin de 104 de lucrări. Nu merită neglijate, în ansamblul creației sale nici cele peste 80 cvartetele de coarde, care oferă variate aspecte ale stilului său, într-o măsură uneori mai mare decât simfoniile. Cele 6 Cvartete de coarde op.76, de exemplu, se constituie în adevărate modele de scriitură în stilul clasic, demonstrând o mare bogăție a conținutului și o fericită îmbinare între simtria formei și echilibrul mijloacelor de expresie. Pe lângă Simfonia concertantă op. 84 (pentru oboi, fagot, vioară, violoncel), Haydn a creat, de asemenea, un număr însemnat de concerte (pentru pian, vioară, violoncel, flaut, oboi, corn, trompetă, două lire), dintre care se cântă astăzi frecvent cele destinate trompetei, violoncelului și pianului.