ACUM:
10.00
Arpeggio
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Baroc (IV)

Bookmark and Share
Publicat: marți, 28 Iulie 2015 , ora 0.10

O creație închinată lui Dumnezeu

Ultimul opus al lui Bach a fost Arta Fugii, o lucrare care, așa cum sugerează și titlul, se referă la o desăvârșire a compozițiilor contrapunctice în manieră polifonică, de la variantele cele mai simpe până la cele mai complexe. Opusul a rămas neterminat și este până astăzi un subiect controversat printre cercetătorii operei marelui autor german. Scrisă în ultimii ani de viață, în perioada în care Bach își pierdea progresiv vederea, lucrarea este înconjurată de mister. A intenționat autorul ca ea să fie interpretată și ascultată sau a fost doar un exercițiu abstract, menit să servească drept suport educativ pentru cunoscători? A rămas neterminată datorită deteriorării stării sale de sănătate sau chiar aceasta a fost intenția sa, de a creea un fel de puzzle muzical? A compus lucrarea pentru a fi interpretată la clavecin sau la orice alt instrument? Opinii există și într-o tabără și în cealaltă și probabil că răspunsurile vor întârzia mult timp să apară. Prima versiune cunoscută cuprinde 12 fugi și 2 canoane și a fost copiată chiar de compozitor în 1745, dar are un titlu diferit față de cel care este cunoscut acum, stabilit de ginerele său, Johann Christoph Altnickol. A doua versiune a fost publicată în 1751, după moartea sa și cuprinde 14 fugi și 4 canoane. Toate cele 14 fugi, cu excepția ultimei, au la bază aceeași temă în re minor. Acesta este și unul dintre motivele pentru care unii cercetători susțin că, de fapt, această ultimă fugă nu ar aparține întregului ciclu. Este însă posibil și ca Bach să fi lăsat intenționat ultima fugă neterminată, ca o invitație pentru ceilalți compozitori ce-i vor urma, sa o completeze. În acea vreme erau obișnuite întrecerile, concursurile între compozitori, în care unul dintre ei începea o fugă, se oprea la un moment dat iar concurentul trebuia să o continue. Și de ce nu, ne putem gândi și că marele autor și-a lăsat libertatea de a continua arta contrapunctică în fața lui Dumnezeu, celui căruia i-a închinat întreaga sa creație.

Almira lui Händel

Contemporan cu Johann Sebastian Bach a fost și marele Georg Friedrich Händel, cel despre care am vorbit mai mult în spațiul destinat istoriei culturii muzicale engleze. Născut în 1685, același an cu Johann Sebastian Bach și Domenico Scarlatti, Händel, este mai degrabă asociat culturii britanice decât celei germane. Într-adevăr, autorul născut la Halle într-o familie destul de înstărită a plecat devreme, la 21 de ani spre Italia, pentru a se specializa acolo și ulterior se va stabili în Anglia, locul care-l va și asimila. Fiindcă am vorbit mai mult despre el în serialul dedicat culturii sonore engleze, de această dată ne oprim la una dintre lucrările compuse la Hamburg, prima sa operă, Almira. Înainte să o scrie se documentase serios în privința repertoriului liri. A și activat, de altfel, în orchestra Operei din Hamburg, inițial ca violonist și ulterior din postura de clavecinist. În primul său spectacol liric compus la 19 ani se simt atât influențele operei italiene, cât și cele ale siengspiel-ului german, un termen apărut încă din secolul al XVI-lea și care desemna piese cu subiect accesibil însoțite de lucrări instrumentale populare în epocă. Începând din secolul al XVIII-lea Singspiel-ul va desemna un gen de operă comică sau cu subiect apropiat de zona divertismentului cu dialoguri vorbite. În acea vreme la Hamburg erau la modă operele bilingve, în fond, opera italiană avea puterea sa de influență deloc de neglijat dar nici nemții nu erau mai puțin orgolioși, astfel că, primul act al operei Almira conține 6 arii în limba italiană și 14 în germană.

Un maestru german al lăutei

Vă place lăuta, acest instrument delicat și melancolic dar cu o mare putere de expresie? Dacă Bach a fost cel mai mare compozitor al barocului, Silvius Leopold Weiss este cel mai important și mai prolific compozitor baroc al lăutei. În perioada sa era, se pare, cel mai bun cântăreț la lăută, stăpân pe o tehnică incredibilă dar și pe un talent componistic la fel de mare, din care au rezultat în jur de 600 de lucrări dedicate acestui instrument. Spre sfârșitul vieții sale se va împrieteni cu Wilhelm Friedemann Bach și-l va întâlni, de asemenea, și pe Johan Sebastian Bach, cu care se presupune că s-a luat la întrecere în improvizații. Caracteristica muzicii maestrului Weiss este aceea că se servește magistral de toate calitățile lăutei dar și de slăbiciunile sale, creând o balanță armonioasă. Latura de virtuozitate a fost completată de cea pedagogică, Weiss având elevi celebri, ca Friedrich cel Mare și surorile sale Wilhelmina și Anna Amalia, prințesă de Prusia, dar și cântăreții la lăută Adam Falckenhagen și Johann Kropfgans.

La granița barocului sonor

Un alt compozitor apreciat și respectat de Johann Sebastian Bach a fost Gottfried Heinrich Stölzel, un autor înzestrat, familiar în orice gen pe care-l aborda. Din păcate, mare parte din creația sa este în prezent pierdută - se pare că a compus peste 18 suite și 90 de lucrări vocale și este uluitor că dintre sutele de piese scrise de el, în Gotha au supraviețuit doar 12. Reputația sa a fost însă foarte mare, iar Johann Mattheson l-a considerat unul dintre cei mai instruiți și mai mari maeștri al secolului său. Creația lui combină elementele tradiționale ale barocului muzical cu tratări sonore ce anticipează noile curente. În Caietul Anei Magdalena Bach figurează și aria Bist du bei mir, copiată probabil de Johann Sebastian Bach pentru soția sa, arie care deși s-a crezut mult timp că îi aparține lui Bach, a fost totuși compusă de Stölzel. Lucrarea face parte din opera Diomedes, în prezent pierdută, spectacol care a avut premiera la Bayreuth în noiembrie 1718. Este foarte posibil ca celebritatea acestei arii să-l fi determinat pe Bach să o includă în caietul destinat soției sale.

Regiunea Turingiei a mai oferit istoriei muzicii un compozitor important, pe Johann Friedrich Fasch, cel care prin creația sa a realizat o importantă punte între Barocul muzical și Clasicism. Lucrările sale în varianta de manuscris sunt în prezent dispersate pe tot cuprinsul Europei. Se pare că a scris cel puțin un oratoriu, 14 Misse, 4 Psalmi, 100 de cantate religioase, 4 opere, la care se adaugă uverturi, concerte, sonate și simfoniii. Tranziția către roccoco, stilul clasic timpuriu se regăsește foarte clar în creația sa. De exemplu, se observă o trecere de la stilul contrapunctic către o formă de dezvoltare tematică, ce va fi caracteristică în clasicism. Interesant este că niciuna dintre lucrările sale nu a fost tipărită pe parcursul vieții și la fel ca și în cazul lui Stölzel mare parte dintre piesele sale s-au pierdut. Câteva dintre lucrările târzii anticipează chiar structuri ce vor fi regăsite la Gluck, Haydn și Mozart. Astfel, deși a fost cu trei ani mai tânăr decât Johann Sebastian Bach, Johann Friedrich Fasch este un nume decisiv în rândul celor care realizează prin muzica lor tranziția dintre Baroc și Clasicism în Germania.

Am vorbit despre Weiss, un autor foarte important pentru lăută. A venit acum rândul lui Johann Joachim Quantz, unul dintre cei mai apreciați compozitori din istoria timpurie a flautului. Profund talentat, inițial Johann Joachin Quantz era un virtuoz în aproape orice instrument pe care îl alegea. Abia într-un târziu s-a oprit la flaut, performanțele sale asigurându-i o poziție privilegiată la curtea Regelui Friederich cel Mare al Prusiei. Concentrarea sa asupra acestui instrument l-a tranformat treptat în cel mai apreciat flautist al Europei, călătorind des în Franța și Anglia pentru a da concerte. Interpret, profesor de flaut, constructor de flaut și nu în ultimul rând compozitor, Johann Joachim Quantz a fost un adevărat inovator pentru acest instrument. Deși Quantz a scris multe piese, majoritatea pentru flaut, el este mult mai cunoscut astăzi ca autor al tratatului dedicat interpretării la flautul traversier, apărut în 1752, un volum de mare importanța în privința informațiilor legate de tehnica flatului în secolul al XVIII-lea. În urma lui Quantz au rămas peste 200 de sonate și concert pentru flaut. Deși la început a fost influențat de Vivaldi, așadar de elementele italiene, la fel ca și Fasch, dar mai puțin pregnant, creația sa realizează de asemenea o tranziție de la Barocul târziu către stilul clasic timpuriu.

În perioada barocului târziu, pe terenul teatrului liric, un nume foarte popular era Johann Adolf Hasse, deși autorul german a compus o considerabilă cantitate de muzică sacră. Căsătorit cu soprana Faustina Bordoni și prieten apropiat al libretistului Pietro Metastasio, așadar înconjurat de oameni cheie din viața muzicală germană, Hasse reprezintă o figură marcantă în dezvoltarea operei seria din secolul al XVIII-lea. Deși în timpul vieții a fost înconjurat de succes, după moartea sa creația lui Hasse a intrat într-un con de umbră din cadrul căruia nu a mai reușit să iasă, cu excepția câtorva lucrări religioase readuse la lumină mai recent în Germania. Foarte atent cu evidențierea laturii emoționale, Hasse își alegea cu grijă tonalitățile: de exemplu, sentimentele de iubire erau exprimate în La major, în timp ce pentru evidențierea trăirilor nobilimii și aristocrației, alegea tonalitățile Do și Si bemol major. Si minor și fa minor erau menite a sugera senzațiile supranaturale sau sentimentele de frică. Majoritatea ariilor sale încep în major, trec printr-o versiune minoră și, la final, se întorc în tonalitatea majoră. Deși a fost apreciat mai ales datorită lucrărilor scenice, Hasse a compus și în sfera muzicii instrumentale. A creat, de exemplu, 80 de concerte pentru flaut pentru unul dintre cei mai mari admiratori ai săi, nimeni altul decât Frederich al II-lea al Prusiei. "Lăsați muzica să fie simplă, clară dar sublimă" era motto-ul favorit al lui Johann Adolf Hasse.