ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală engleză. Barocul (I)

Bookmark and Share
Publicat: joi, 9 Iulie 2015 , ora 22.55

Continuăm călătoria noastră muzicală pe teritoriul englez și vorbim astăzi despre perioada barocă. Muzica secolului al XVII-lea a fost caracterizată de o ornamentație mult mai elaborată, schimbări în notația sonoră, noi tehnici de interpretare și, de asemenea, a fost marcată de ascensiunea unui nou gen, acela al operei. Deși termenul "baroc" acoperă în mod convențional muzica europeană pornind de la anul 1600, influențele baroce s-au simțit cu adevărat în Anglia abia după 1660. Această întârziere s-a datorat în mare parte războiului civil dintre 1639 și 1651 și abia o dată cu restaurarea monarhiei Stuart curtea regală a redevenit un centru cultural în care muzica și-a redobândit drepturile, deși acestea nu erau la fel de extinse ca in epoca elisabetană și iacobină. Influențele internaționale vor interacționa inevitabil cu cele britanice, ceea ce va conduce la creații în care elementele străine vor fi absorbite dar și la genuri specifice, cum ar fi opera baladă despre care vom vorbi mai târziu. Un compozitor foarte aclamat la începutul secolului al XVII- lea, la curtea regelui Charles a fost William Lawes, autor care obișnuia să juxtapună teme bizare alături de melodii pastorale, o metodă considerată de-a dreptul excentrică de către generațiile următoare dar foarte apreciată în perioada modernă. Fratele său, Henry Lawes, a fost de asemenea un compozitor apreciat, însă William se va impune mai ales prin suitele sale pentru ansambluri de viole.

Un alt mare autor al vremii a fost Matthew Locke, al cărui nume era legat în perioada barocă mai ales de scenă, el scriind un număr însemnat de lucrări destinate teatrului cu măști, un gen foarte gustat, care alături de muzică implica, de asemenea, dansul, cântecul, pantomima și teatrul. Locke este, de altfel, cel care se pare că a compus și prima operă engleză, din păcate pierdută. De asemenea, muzica instrumentală a lui Locke este considerată una dintre cele mai importante contribuții sonore engleze ale secolului al XVII-lea. Piesele sale sunt impregnate de cromatisme, abundă în disonanțe și cuprind fraze muzicale lungi, caracterizate de instabilitate armonică. Toate aceste procedee demonstrează o atitudine critică față de convențiile muzicale stilistice ale barocului timpuriu.

Către conturarea genului de operă

Important în epocă, mai ales în cercul muzicienilor din jurul lui Henry Purcell, a fost și John Blow, a cărui creație se individualizează puternic. În lucrările sale utilizează limbaje variate și acordă o mare atenție structurii sonore, multe dintre ele fiind dedicate diferitelor ocazii de la curtea regală, acolo unde a activat o bună bucată de vreme. Printre acestea se numără și Venus și Adonis, un fel de operă în miniatură care mai este încadrată, uneori, și în sfera teatrului cu măști. Este foarte posibil ca în acea vreme spectacolul să fi constituit o tranziție către genul de operă care tocmai înflorea. Oricum, Dicționarul de muzică Grove o consideră cel mai timpuriu exemplu de operă engleză. În momentul reprezentării sale scenice, rolul lui Venus a fost interpretat de celebra curtezană, cântăreață și actriță Mary Davis, una dintre amantele regelui Charles al II-lea. Fiica lor, Mary Tudor a interpretat partitura lui Cupidon.

Un maestru al barocului englez

Ajungem, în cele din urmă, la Henry Purcell, cel mai important autor englez baroc, numit chiar Orfeus Britannicus pentru măiestria cu care a știut să combine contrapunctul englez cu adaptarea versificației, în așa fel încât efectul final să fie extrem de expresiv și dramatic. Deși a compus și muzică instrumentală, majoritatea creației sale se va plasa în sfera vocală și corală. Născut în 1659, o dată pusă, totuși, sub semnul întrebării, micul Henry a avut norocul să crească într-o atmosferă muzicală, fiindcă atât tatăl, cât și fratele său, au fost muzicieni. Purcell a fost elevul lui John Blow, pe care l-a și urmat, de altfel, în postul de organist al Abației din Westminster, după ce maestrul său a renunțat la această poziție, în favoarea sa.

Ca mulți dintre autorii englezi din perioada barocului, Henry Purcell nu a fost foarte cunoscut, în timpul vieții, în afara țării sale. Singurul său spectacol, Dido și Aeneas, tributar în bună măsură creației scenice Venus și Adonis a lui John Blow, este un alt exemplu de operă engleză timpurie, în cadrul căreia Purcell își demonstrează din plin măiestria. Lucrarea a fost reprezentată o singură dată pe parcursul vieții sale, abi mai târziu fiind redescoperită și apreciată la adevărata sa valoare. Atenția pentru voce și intuirea capacităților sale expresive se datorează lungii perioade în care Henry Purcell a fost corist în cadrul Capelei Regale a lui Charles al II-lea. Acolo i-a și cunoscut, de altfel, pe cei doi directori ai capelei, Henry Cooke și Pelham Humfrey, ultimul având studii în Franța, unde a fost elevul lui Jean Baptiste Lully. Este foarte posibil ca Purcell să fi beneficiat consistent de experiența acestora și să-și fi desăvârșit, datorită lor, propria tehnică sonoră. În 1673 vocea l-a lăsat și a trebuit să-și părăsească postul devenind asistentul lui John Hingston, responsabil de întreținerea instrumentelor regale. Și astfel, neajunsul vocii pierdute s-a transformat în cele din urmă într-un câștig, fiindcă din noua poziție, Purcell a venit în contact cu John Blow și Matthew Locke, cărora le-a devenit, de asemenea, elev.

Semi-operele lui Purcell

Lucrările sale scenice, o tranziție între teatrul cu măști și operă, numite semi-opere au avut un mare succes. La fel de mare ca și lucrările sale sonore destinate spectacolelor de teatru. Semi-operele combinau episoadele teatrale cu cele muzicale și dansante. Foarte des, acest gen de spectacole necesita decoruri elaborate, în care erau implicate scene mobile, picturi sugestive, costume opulente și efecte speciale, ca focurile de artificii. Asemenea montări, cu accent pe elementul spectaculos, chiar dacă erau considerate de unii ca fiind vulgare în raport cu subiectul dramatic, aveau un deosebit succes la publicul londonez. Până la urmă este de înțeles, pentru că această apetență pentru spectaculos s-a păstrat la fel de puternică până în zilele noastre, nu?

Un final neobișnuit

Momentul morții lui Henry Purcell este destul de controversat. Se pare, conform unei legende populare, că ar fi încetat din viață din cauza unei răceli, fiindcă întors beat acasă ar fi fost încuiat afară de soția sa furioasă. Probabil că reacția extremă a consoartei sale se datora unui lung șir de experiențe bahice similare. Henry Purcell a murit la vârsta de doar 36 de ani, chiar în ajunul celebrării Sfintei Cecilia. A fost înmormântat la Westminster Abbey, lângă orga la care a cântat iar întreaga procesiune a fost acompaniată de aceeași muzică pe care Purcell o compusese pentru funeraliile reginei.