O montare cu un decor minimalist concentrată pe caracterul personajelor, o montare care pune accent pe emoţiile şi pasiunile trăite cu intensitate.

"Cred că acest aspect - preciza asistentul de regie Rudolf Klaban înaintea premierei cu opera "Tosca" - îi va ajuta pe cei ce văd acest spectacol să urmărească personajele să trăiască împreună cu ele fără să fie distraşi de un decor masiv."

M-am lăsat şi eu purtată de trăirile şi emoţiile personajelor pucciniene la al doilea din seria de patru spectacole cu opera "Tosca". În 8 iunie 2014, sala Operei Naţionale Bucureşti s-a umplut de un public nerăbdător să asiste la o montare modernă - proprie unui teatru din spaţiul german - Volksoper din Viena - de unde vine această producţie realizată în 2008 de regizorul Alfred Kirchner. De altfel Floria Tosca este un personaj destul de modern, după cum afirmă soprana Iano Tamar, ea este impulsivă, îndrăgostită şi geloasă a mai spus artista georgiană care mi s-a parut o interpreta credibilă din punct de vedere actoricesc. Spectacolul cu opera "Tosca" este o montare viabilă, plăcută cu personaje bine conturate scenic şi de ceilalţi doi invitaţi: tenorul italian Lorenzo Decaro - interpretul lui Mario Cavaradossi şi baritonul mexican Luis Ledesma în rolul Scarpia. Mult apreciată, după explozia de aplauze din finalul reprezentaţiei, a fost conducerea muzicală asigurată de dirijorarea canadiană Keri Lynn Wilson.

O muziciană care conduce cu abilitate, am auzit o orchestră fără prea multe decalaje şi cu o intonaţie destul de precisă, însă dozajul de intensităţi între ansamblu şi potenţialul vocal existent pe scenă a fost, în momentele de tensiune dramatică dezechilibrat, orchestra acoperindu-i pe solişti care făceau eforturi vizibile pentru a se face auziţi. Poate că următoarele spectacole care-l vor avea la pupitrul dirijoral pe Adrian Morar vor fi mai echilibrate din acest punct de vedere.