Riccardo Zandonai (1883 - 1944) a scris nu mai puţin de o duzină de opere dintre care doar Francesca da Rimini a surpavieţuit oarecum trecerii timpului. O melodramă ce amestecă şcolile italiană şi germană în tiparele supradimensionate ale unei partituri lirice ce durează cca. 4 ore. Genul însuşi era...ofilit deja la data premierei (februarie 1914, Torino). Partitura nu cuprinde arii sau momente de ansamblu memorabile, de aceea, la aproape 100 de ani de la premieră, Francesca rămâne un document de istoria muzicii reprezentativ doar pentru un anume creator şi o anume epocă chiar dacă, pentru o scurta perioada de timp, Zandonai a fost considerat urmaşul lui Puccini.

Povestea este romantică deci... tristă. Libretul conceput de Tito Ricordi se bazează pe piesa lui Gabriele d'Annunzio inspirată din Infernul lui Dante (Divina Comedie). Acţiunea se petrece în secolul XIV în Ravenna şi Rimini. Tânăra , frumoasa şi bogata Francesca Polentani se îndrăgosteşte de chipeşul şi viteazul Paolo Malatesta, membru al unei familii la fel de instărite dar, din motive politice, este obligată să se căsătorească cu fratele acestuia, diformul şi crudul Giovanni. Paolo însă continuă să o iubească pe Francesca. Dragostea lor vinovată este descoperită şi Giovanni îi ucide pe amandoi.

Francesca da Rimini reapare în repertoriul de la MET după 27 de ani. Premiera americană a operei a avut loc pe această scenă în 1916 dar, după doar doi ani, titlul dispare de pe afişe. Va reveni în 1984, apoi în 1986, după care dispare din nou până astăzi, când spectacolul se impune suveran prin producţia scenică - decoruri, costume şi efecte pirotehnice.

Nu este o montare nouă ci reluarea celei semnate Ezio Frigerio (decoruri) şi Franca Squarciapino (costume). La ridicarea cortinei publicul aplaudă spontan frumuseţea scenei. Pe rând, avem în faţă opulente palate şi grădini renascentiste, metereze şi turnuri de luptă, dormitoare intime gândite parcă pentru tăinuite poveşti de dragoste. Am avut permanent senzaţia unor uriaşe tapiserii cusute cu migală, măiestrie, imaginaţie şi mai ales dragoste pentru a repovesti mereu şi mereu iubirea tragică a cuplului Francesca - Paolo. Costumele superbe delectează şi ele privirile. Este o risipă spectaculoasă de lux şi inspiraţie în stilul art-nouveau, cu metri de catifea bogat brodată, în tonuri splendide de bordo, albastru, negru, gri…, culori de la luminos plin de speranţă la întunecat sumbru, care urmăresc şi sugerează concret desfăşurarea acţiunii. Nu cred să mai fi văzut pe scenă un spectacol atât de frumos pentru ochi! El va rămâne cu certitudine în mintea şi în sufletul meu ca un moment de referinţă.

Acelaşi statut îl are şi soprana daneză Eva-Maria Westbroek. Frumoasă ca o cadră, cu o voce capabilă atât de nuanţări delicate, cât şi de explozii în forţă, cu un joc de scenă coborât parcă din tablouri de epocă, simplu şi natural, perfect integrat în decor. Ajutată si de costumele superbe, Eva-Maria Westbroek a fost cu adevărat Francesca da Rimini, personajul pe care, de acum înainte, îl voi asocia obligatoriu cu numele ei. Dimensiunile rolului, curgerea masivă şi tensionată a muzicii, încărcătura unor scene lungi în care cântăreţei nu i se cere să cânte, ci doar să exprime, să trăiască un sentiment, o stare, fac reuşita artistei cu atât mai meritorie. Mă refer mai ales la finalul actului I, prima întâlnire dintre Francesca şi Paolo când cei doi tineri nu pot decât să se privească amuţiţi în timp ce orchestra, în ţesătură transparentă şi un angelic cor de femei sugerează discret emoţia unor sentimente copleşitoare. Soprana, care şi-a făcut debutul pe scena de la MET în urmă cu doi ani în Sieglinde din Walkyria de Richard Wagner, a insistat acum pe fragilitatea personajului, pe vulnerabilitatea Francescăi (a cântat rolul prima oară anul trecut la Monte Carlo).

Din păcate, cred că s-ar fi putut găsi pentru minunata Eva-Maria Westbroek un mult mai potrivit partener decât Marcello Giordani, care se luptă din greu cu rolul, atât din punct de vedere vocal, cât şi scenic. În schimb, bas-baritonul american Marc Delavan, cu vocea sa de tunet şi prezenţa care umple scena a reuşit un excepţional Giovanni Malatesta. Cvartetul solistic se completează foarte bine cu Robert Brubaker în rolul celui de-al treilea frate, Malatestino, un cântăreţ - actor cu generoase resurse. De astă-dată, rolurile secundare au fost atent distribuite, astfel încât frumoasa mezzo-soprană Ginger Costa-Jackson (Smaragdi) şi toate însoţitoarele Francescăi au evoluat impecabil.

Dirijorul Marco Armiliato şi celebra orchestră de la MET au avut un rol… ingrat în această producţie. Din punct de vedere muzical, compozitorul Riccardo Zandonai a reuşit doar să asambleze practic citate mai mult sau mai puţin exacte din marii creatori de teatru liric ai vremii şi îmi amintesc că am obosit ridicând mereu pălăria în semn de salut la numeroasele întâlniri cu Pietro Mascagni, Giacomo Puccini, Richard Wagner, Richard Strauss... În plus, am avut senzaţia unei muzici de ilustraţie de film, căci dacă nu ar fi fost încântarea privirilor, urechile şi mintea s-ar fi plictisit repede. Marco Armiliato reuşeşte să îmbine sonorităţile orchestrei cu cele ale vocilor, într-un tot perfect armonios, lin curgător, fără asperităţi. Orchestraţia bogată permite jocul delicat cu lumini şi umbre. Dar, sunt ferm convinsă că succesul cert al acestui spectacol se datorează în cea mai mare măsură performanţelor vocale şi actoriceşti ale cântăreţilor, decorurilor şi costumelor. Acestea au dat viaţă, credibilitate şi forţă unei partituri lungi şi greoaie scrisă de un compozitor sensibil dar lipsit de originalitate, în care am recunoscut mărci celebre (Tristan şi Isolda, Pelléas şi Mélisande, Der Rosenkavalier) niciuna însă autentică Ricardo Zandonai.